Pentru prima datã în cei 13 ani care au trecut de la Revoluþie mi s-a întâmplat sã simt nevoia de a schimba canalul când au fost prezentate secvenþe de la Revoluþie. Iar când s-a reluat, pe programul 2, integral, "procesul lui Ceauºescu", am închis televizorul. Nu pentru cã aº avea vreo nostalgie. Nu pentru cã astãzi aº crede mai puþin decât atunci cã a fost, într-adevãr, o Revoluþie. Ci pentru cã toate acestea îmi trezesc acum sentimentul unui prea-plin ºi nevoia de a nu mai privi în trecut, ci de a întoarce ochii spre viitor. Crãciunul de acum 13 ani a fost un Crãciun însângerat. Stropit de sângele celor peste 1000 de victime. ªi cu acela al lui Ceauºescu. Îmi amintesc revolta cu care am citit într-o publicaþie francezã, la vreo 10 zile dupã evenimente, un articol în care judecarea ºi împuºcarea lui Ceauºescu erau considerate un act barbar. Am scris atunci un articol polemic în care spuneam cã, desigur, stând la cãldurã, în faþa televizorului, lângã o masã de Crãciun plinã cu de toate, poþi sã ai sentimentul unei barbarii. Dar dacã ai trãit în România, în acei ani de frig, de lipsuri ºi de spaimã, rãsplata era cea meritatã. Astãzi nu mai sunt la fel de convins de acest lucru. Lui Ceauºescu i s-a oferit atunci ºansa unei morþi care unora le-a pãrut, iar altora le va pãrea eroicã. Cea mai potrivitã pedeapsã pentru el ºi pentru consoarta lui ar fi fost sã trãiascã aºa cum trãiau mulþi oameni atunci. Sã îndure frigul, lipsurile ºi spaima zilei de mâine... Iatã, însã, cum, în mod ironic pedeapsa rãmâne valabilã pentru cei care nu o meritã. Astãzi, mai mulþi decât în ’89, românii trãiesc la fel, sau poate chiar mai prost. Lipsurile s-au mutat din galantare în buzunare. Iar speranþele de atunci - cã într-o bunã zi vom reuºi, poate, sã scãpãm de Ceauºescu, dacã nu ºi de comunism - nu mai are, astãzi, nici un corespondent. Crãciunul lui 2002 poartã încã ºi va mai continua sã poarte pecetea sângelui ºi a speranþelor neîmplinite... |