Mi-amintesc faptul cã am citit cu revoltã, În ianuarie '90, un comentariu dintr-o revistã franÞuzeascã al cãrui autor aprecia cã execuÞia soÞilor Ceausescu fusese un act de barbarie. Poate cã era aºa, spuneam atunci, pentru telespectatorul occidental instalat comod În fotoliul sãu, Într-o camerã Încãlzitã ºi dupã o masã decentã, fãrã salam cu soia. Pentru noi Însã, cei condamnaÞi cu cinism la frig, foame ºi fricã, sancÞiunea supremã apãruse, atunci, În acea noapte de Crãciun, ca deplin meritatã, iar simulacrul de proces ca un lux la care cuplul nici mãcar n-avea dreptul. Era Legea Talionului - sânge pentru sângele care stropise caldarâmul PieÞei UniversitãÞii...

Timpul lucreazĂŁ asupra memoriei, dar mai ales asupra sentimentelor. Capacitatea de a uita Âşi de a ierta sunt proprii firii umane Âşi poate cĂŁ tocmai aceasta asigurĂŁ supravieĂžuirea speciei, ce altfel ar fi condamnatĂŁ la un Âşir perpetuu de rĂŁzbunĂŁri declanÂşate de prima victimĂŁ a mitologiei creÂştine: Abel.

Astãzi suntem tot mai mult tentaÞi sã ne culpabilizãm pentru pãcatul vãrsãrii de sânge În sfânta zi a Crãciunului. Astãzi, racordaÞi ceva mai mult ca ieri la Carta drepturilor omului, credem cã Ceausescu ar fi avut dreptul la o judecatã corectã. El, care nu a dat niciodatã doi bani pe justiÞie... El, care a condamnat În timp de pace mii de femei la o moarte barbarã pentru vina de a nu fi voit sã aducã pe lume copii cãrora sã nu aibã ce sã le dea de mâncare...

Poate cã acel Crãciun Însângerat nu a fost altceva decât preÞul reintrãrii noastre În istorie. Iar injustiÞia suportatã de cei doi, condiÞia regãsirii autenticei justiÞii.