Este titlul unui film care, acum vreo 30-40 de ani, s-a bucurat de mare succes. Un film care rememora un avertisment serios asupra evenimentelor care urmau să transforme Europa într-un altar al totalitarismului. Lumea l-a mai uitat pentru că şi obsesiile noastre legate de acest fenomen s-au mai estompat.

Am sentimentul, însă, că în focul acestei bătălii electorale, care a început să capete accente acute, unele lucruri ne reamintesc sindromul pierderii lucidităţii şi decenţei, care a premers evoluţiile vremii.

Nu doresc să fac nicio paralelă, ar fi dealtfel o exagerare lipsită de orice raţiune, dar vreau să atrag atenţia asupra fenomenului actual al fanatismului politic şi a manifestărilor sale reprobabile.

Fanatici – reali sau simulaţi – se pot întâlni în mai toate taberele politice. Nicăieri însă ei nu sunt mai numeroşi, mai variaţi în pretenţii şi mai agresivi decât cei din tabăra prezidenţială (actuală). Traian Băsescu are virtutea de a manifesta o atracţie aproape magnetică asupra unora dintre cei care găsesc în politică terenul propice defulării, exprimării unor frustări secrete, manifestărilor unor tendinţe maladive acute. Cine a urmărit dezbaterile electorale ale ultimelor săptămâni nu a putut să nu remarce prestaţia echipei portocalii care şi-a dat în petic pe mai toate posturile unde a fost invitată (cu excepţia unui canal prietenos cu puterea prezidenţială, aparţinând unui „mogul bun”). Nu se poate să nu rămâi şocat de privirea fixă şi de discursul inflexibil şi plin de enormităţi al unui Cătălin Avramescu, cel care-şi permitea, abia ieşit din găoacea studiilor, să-l catalogheze pe rectorul unei prestigioase universităţi drept „nulitate”. Nu poţi să nu fi siderat de prestaţia de exhibiţionist a unui Traian Ungureanu, convertit la rolul de „Romică Ţociu” electoral (mă gândesc cu spaimă că ăsta putea să ajungă ambasador în Anglia!) şi la acela de procuror al presei. Nu poţi să o înţelegi pe „talibanca” Andreea Pora şi discursul său de somnambul, indiferentă la reacţiile din jur. Nu-l înţelegi pe un Cristian Preda, băiat cu pretenţii de intelectual fin, care se poartă în studio ca un bădăran. Sau inflexibilitatea agresivă a unui Boureanu, gata oricând să-şi suflece mânecile şi să-i ia la pumni pe interlocutori. Şi pe toţi laolaltă, mânaţi de acelaşi impuls violent, smulgându-şi lavalierele şi părăsind ofuscaţi studiourile în momentul în care nu mai găsesc argumente în apărarea punctelor lor de vedere.

Este o veritabilă corabie electorală a nebunilor, pe a cărei punte echipajul ţopăie şi strigă înfruntându-şi propriile vedenii, în timp ce cârmaciul, înconjurat de „cadavrele” sticlelor de rom golite, face slalom bezmetic printre gheţarii adverşi...

Ce este mai curios – pentru mine cel puţin – este faptul că majoritatea acestor actori de mâna a treia sunt foşti jurnalişti - unii dintre ei buni -  care pe vremea altor puteri considerau că rolul gazetarului este să înfrunte puterea cu orice preţ, nu să o pupe în fund la preţ fix, practică la care ei s-au convertit cu entuziasmul dat de sinecurile obţinute pe bază de activism primitiv (apropo: de-a dreptul comică revolta lui T.R. Ungureanu, faţă de câştigurile cumnatului unui contracandidat – egale dealtfel cu ale sale, de europarlamentar!).