Calitatea – sau funcţia – de consilier a fost, practic, inexistentă înainte de revoluţie. Ea a înflorit odată cu democraţia, oferind un rost mulţimii de veleitari fără calificări precise, care se puteau insera astfel în mecanismele puterii.

Locul în care care a prosperat, cu adevărat şi cu ample implicaţii în context, a fost palatul Cotroceni. În primul său mandat, Iliescu a avut doar vreo trei consilieri, selectaţi dintre oamenii cu care lucrase şi pe care-i cunoştea. Treptat, numărul lor a crescut, s-au împărţit pe două categorii (consilieri prezidenţiali şi consilieri de stat), primii fiind mai ceva decât ceilalţi. Constantinescu n-a pus mare preţ pe ei şi a avut, probabil, cei mai puţini: Zoe Petre, fiul său Dan, Dorin Marian şi-o perioadă, Hamagea. În concepţia sa, preşedintele cerenist se considera suficient de deştept pentru a nu fi nevoit să plece urechea la ce-i spun unul sau altul, ca un veritabil lider zonal ce era. În ultimul său mandat, Iliescu a avut echipa cea mai stabilă, cu care şi-a început şi şi-a sfârşit mandatul: Ştireanu, Creţu, Miculescu erau oameni noi pe care preşedintele i-a mandatat cu încrederea sa până la capăt.

La venirea lui Traian Băsescu la Cotroceni, lucrurile s-au schimbat fundamental. Odată cu creşterea explozivă a schemei – organigrama prezidenţială a sporit, de la cei vreo 80 de angajaţi iniţiali, la circa 100 (odată cu preluarea grădinarilor şi a altor funcţii administrative) până la vârful de astăzi, de peste 250 de oameni, ilustrând perfect alegoria omului gras pe care-l duce în spinare omul slab – statul!

Principala caracteristică a armatei de consilieri care-l înconjoară pe preşedinte este fluctuaţia. Pe puţin vreo 50 de persoane au deţinut în cartea de muncă această calificare pluridisciplinară, mai mult de jumătate dintre ei părăsind, din diferite motive, Palatul şi pe preşedinte. Echipa de start, alcătuită după principii solide s-a destrămat rapid: Blaga – a plecat la Guvern, Stolojan s-a îndreptat şi el către zări mai senine, Pleşu n-a rezistat prea multe lungile marşuri pe coridoare şi aşteptările interminabile în secretariatul din care se auzea clar clinchetul de pahare din interior şi vocea caldă a Elenei Udrea. Adriana şi Elvis Săftoiu l-au „trădat” pe cel ce le fusese idol, după ce Băsescu l-a licenţiat pe soţ din funcţia nepotrivită de şef al spionajului, Mihai Stănişoaia s-a făcut ministru iar Alexandra Gătej a fost dovedită ca fiind colaboratoare a Securităţii. Din schema preponderent feminină, la un moment dat, au ieşit Stana Anghelescu, după sinuciderea soţului cercetat pentru trafic de ţigări şi Elena Udrea, cea înconjurată de prea multă invidie feminină, datorită poziţiei dominante pe care şi-o adjudecase – episodul legat de ignoranţa sa în materie de politică externă fiind doar un pretext.

Ultimul – dar nu cel de pe urmă – este sociologul Lăzărescu. Despărţirea are loc pe un fond amiabil – prin voinţa părţilor. Explicaţia oferită de autorul basmelor cu Albă ca Yăpada şi piticii politici este că nu doreşte ca prin evaluările sale sociologice – de care nu se poate lipsi – să afecteze în vreun fel politica oficială a Cotrocenilor. E un punct de vedere. Adevărul-adevărat este că Traian Băsescu, care n-a pus niciodată preţ pe părerile consilierilor – nu prea suferă în anturajul său persoanele cu personalitate, care-l pot stânjeni în mişcări şi decizii. De aceea preferă să se despartă de ele atunci când lucrurile riscă să capete o turnură incomodă.

Întrebarea pe care şi-o pun mulţi acum este doar cine va fi următorul? Din lista de cvasianonimi rămaşi se desprinde candidatura „canibalului” Cătălin Avramescu, ale cărui repetate lovituri cu bâta în balta mass media riscă să-l transforme într-un etalon deranjant. Cât despre Vladimir Lăzărescu, cred că n-ar fi exclus să-l reîntâlnim, după remaniere, pe vreo listă de candidaţi la funcţii executive.