Conform tehnicii atât de ingenios disecate de Orwell în al sãu „1984”, comuniºtii au reuºit performanþa de a rescrie permanent istoria, în viziunea convenabilã lor. Cu sprijinul istoricilor obedienþi, ei au mistificat continuu faptele, falsificând evenimente care de cele mai multe ori aveau doar o vagã legaturã cu realitatea. Unul dintre acestea a fost „insurecþia” de la 23 august 1944. Atunci, în urmã cu 63 de ani, a avut loc o loviturã de palat în urma cãreia regele, în înþelegere cu reprezentanþi ai partidelor, între care ºi comuniºtii, l-a arestat pe Antonescu, cãruia i s-a întins o cursã, ºi a declarat întoarcerea armelor împotriva fostului aliat. A fost o miºcare faþã de care nu exista o alternativã, în condiþiile în care tãvãlugul sovietic stãtea sã se pravaleascã asupra României, cu tot riscul de a confirma încã odatã incapacitatea noastrã financiarã de a fi un partener credibil, pentru care plãtim ºi astãzi tribut moral. Antonescu însuºi ar fi procedat la o soluþie asemãnãtoare, poate mai demnã, dacã ar fi avut rãgazul sã-ºi punã în aplicare planurile. Nu l-a avut. ªi astfel, mareºalul, în loc sã împãrtãºeascã soarta omologului sãu finlandez, Mannerheim, acopeit de onoruri de chiar cei împotriva cãrora luptase, a sfârºit prin a fi împuºcat de proprii sãi concetãþeni, la comanda fermã a lui Stalin. Istoria are însã regulile ei. Nu lasã loc pentru „dacã” ºi „poate”. Este cert însã cã ceea ce s-a întâmplat la 23 august 1944 a scutit maºina de rãzboi sovieticã de jertfe ºi cheltuieli însemnate, trecute în contul nostru ca aliaþi doar pânã la socoteala finalã.Variantele succesive de reconstruire a momentului istoric au evoluat pânã la imaginea idilicã a unui partid comunist neînfricat care, cãlare pe un cal alb, a îngenuncheat tirania antonescianã ºi a deschis drumul, larg, armatei roºii eliberatoare. Eliberatoare de ce, nu s-a precizat niciodatã. Rolul regelui ºi al partidelor istorice a scãzut continuu pânã la a rãmâne simpli figuranþi în fresca dedicatã „insurecþiei populare antifascistã ºi anticapitalistã” – daca reþin bine formularea. Ca de obicei, poporul a fost mai puþin sensibil la esenþã ºi nuanþe.A fost însã sensibil la recuzita prin care comuniºtii au fãcut din aniversare un spectacol omagial, dotat cu toatã recuzita: defilare, care alegorice, eroi ai muncii ºi, în final, aºteptaþii îndelung crenvurºti ºi mititei, însoþiþi de berea aferentã, regal culinar la care visam cu nerãbdare, preþ de un an, masele largi de oameni ai muncii. ÃŽn memoria colectivã probabil cã acesta rãmâne elementul principal de referinþã al marii sãrbãtori comuniste, realizatã prin obiºnuitul procedeu al confiscãrii. |