Toată agitația asta de susținere a lui Nicolescu de catre pesediști nu dă bine deloc la public.
Pentru cea mai mare parte a oamenilor ea nu diferă cu nimic de susținerea Monicăi Ridzi și a lui Pasat de către PDL și reamintește izbitor de marșul la Parchet al liderilor socialiști când a fost arestat Bivolaru. Iar protestele de stradă ale celor care au, în mod real, sentimente bune față președintele Consiliului Județean pot apărea ca trase la indigo după cele ale craiovenilor iubitori de Solomon.
A ajuns aproape un loc comun ca orice decizie pe care o iau organele de represiune împotriva unui personaj public să fie catalogată drept o manevră punitivă a adversarilor politici. Dacă ar fi să se țină cont de un asemenea tip de percepție, Parchetul în special și justiția în general ar trebui să se abțină de a instrumenta cazuri care au ca obiect politicienii. Deoarece nimic nu-i va putea pune la adăpost de acuzele de manipulare, care vor apărea cu promptitudine, cu sau fără motiv întemeiat.
Problema pe care o ridică cazul „Nicolescu” este de alt tip, și ea vizează, în special, instituția Parchetului – cu al său corolar, DNA. Este unanim acceptată ideea că faptele de corupție sunt greu de probat, odată, iar a doua oară că ele nu implică violență și pericol social de tip clasic. Ori reflexul condiționat al oricărui procuror, moștenit de la instituția totalitară, este acela că atunci când se abține un minim de probe, suspectul să fie arestat. Condiția de persoană lipsită de libertate adaugă un avantaj considerabil procurorilor, care beneficiază de presiunea psihică (de cea fizică nu cred că mai este cazul să vorbim) cea care le poate ușura considerabil munca.
Altfel se discută cu o persoană încătușată, altfel reacționează una care știe că își va petrece noaptea în celulă. De aici solicitarea, aproape invariabilă, de reținere pentru perioade mai scurte sau mai lungi, în cazuri în care cercetarea poate fi făcută și cu inculpatul în stare de libertate.
Cazul „Nicolescu” aduce în discuție și un alt aspect: efectele disproporționate pe care le poate produce reținerea, unele chiar ireparabile. Inculpatul se vede de multe ori condamnat înainte de a i se demonstra vinovăția. Nu de puține ori instanțele de judecată vădesc luciditate, respingând – acolo unde este cazul – altfel de cereri. Alteori, însă, decizia acestora poate fi interpretată ca servilism politic sau ca rezultat al unor presiuni de altă natură.
Astfel de situații nu servesc deloc Justiția, asupra căreia continuă să planeze suspiciunile de parțialitate și obediență. Probabil că este timpul ca Codul Penal și cel de Procedură să fie amendate mai precis și mai justificat la capitolul care transformă aproape sistematic sctul de justiție într-un circ mediatic și într-un pretext de reglare de conturi. Modul de desfășurare a anchetei, forma audierilor, implicațiile arestului preventiv și rolul cauțiunii (la noi o instituție inexistentă!) ar trebui să fie mai bine precizate și făcute mai eficiente pentru scopul fundamental: aflarea adevărului și sancționarea celor vinovați.