După ce ani de zile ne-am luptat să primim de la americani ''clauza naţiunii celei mai favorizate'' pe care Ceauşescu, în megalomania lui, o respinsese, iată-ne din nou în situaţia de a obţine - fără voia noastră - o altă clauză. Cea de ''salvagardare''. Este un mod elegant de a denumi o sancţiune. Pentru că asta este, de fapt, clauza de salvagardare. N-a fost inventată special pentru noi. Ea exista şi pentru valul care ne-a precedat la intrarea în Uniune, dar n-a fost cazul să fie invocată. Pentru simplul motiv că toţi noii-veniţi şi-au făcut temele corect şi la timpul cuvenit. Europenii, de fapt, nici nu consideră că ar fi o sancţiune. Este mai degrabă o măsură de protecţie pentru ei. În sensul că dacă noi nu ne îngrijim cum trebuie şi dobândim vreun guturai, vor avea grijă să nu intrăm, că să le transmitem microbul, înainte ca boala noastră să-şi facă ciclul complet. Iar acest ciclu este de un an.Guvernarea precedentă şi cea actuală ne-au inoculat sentimentul că nu există alternativă la acest termen. Nu ni s-a prea explicat de ce, dar am înţeles cu mintea noastră că dacă nu intrăm va fi o tragedie. O catastrofă mai mare decât toate inundaţiile la un loc şi un eventual cutremur. A fost, poate, o formulă de auto-exorcizare, de mobilizare, promovată însă primitiv şi fără nuanţe. A căpătat chiar valoare de dogmă, aşa încât aproape nimeni nu a îndrăznit să mai întrebe: de ce? Ce se întâmplă dacă ăştia ne pun ştampila că n-am făcut tot ce trebuie şi nu intrăm? Ce se întâmplă atunci?Nimic. Nimic altceva decât că într-un an distanţa dintre noi şi ultimii intraţi se va mări şi mai mult - cu toate circumstanţele care vor însoţi acest decalaj. Nu va fi o tragedie, ci doar o dramă: a fondurilor europene reduse, a agresiunii agenţilor economici puternici asupra unei economii nepuse pe picioare; a unui nivel de trai în continuare scăzut. Sub presiunea, mai ales a propriilor dificultăţi şi neîmpliniri, decât a autorităţilor europene, guvernanţii noştri au început să accepte ideea. A făcut-o premierul Tăriceanu, tot mai convins, probabil, că cu oastea de strânsură pe care i-a alcătuit-o ''monstruasa şi imorala'' coaliţie nu prea are şanse de victorie. Probabil că mâine-poimâine ne va spune şi preşedintele aceleaşi lucruri: la urma urmelor, nici 1 ianuarie 2008 nu e de aruncat. Şi, poate că întârzierea asta ne va ajuta să fim ceva mai bine pregătiţi, să nu intrăm fără suflu de pe urma unui efort prelungit. De aici şi până la ideea că nici dacă nu intrăm deloc în Uniune n-o să fie un capăt de ţară mai e puţin. Norocul nostru că nu ne mai lasă ei şi folosesc clauza pe post de ciomag şi morcov. Doar-doar ne-or urni...