Nu cred că vreunul dintre teoreticienii marxism-leninismului si-a imaginat o atât de devastatoare ironie a sorţii, ca aceea din '89-'90. Şi anume că tocmai cei în numele cărora s-a construit imensul lagăr de muncă al socialismului - muncitorii - să devină groparii sistemului. Este evident că valul pornit de la Gdansk, în '80, a antrenat tot ce-a întâlnit în calea sa, spărgându-se cu sângeroasă violenţă la Bucureşti de ultima redută a dogmatismului. Şi, poate că mai mult decât oricare dintre tranziţiile estice, cea din România si-a meritat numele - atât de controversat - de Revoluţie. S-a speculat până la saturaţie, în aceşti cinci ani, asupra dilemei lovitură de stat - insurecţie spontană şi lucrurile sunt încă departe de a fi lămurite.

Pentru mine, cel puţin, un lucru este clar: că marşul hotărât al muncitorilor de pe platformele industriale ale Capitalei din dimineaţa zilei de 22 decembrie a fost acela care a dat semnalul sfârşitului. Au fost câteva sute de mii de eroi, rămaşi anonimi, cărora le datorăm incomoda libertate de astăzi şi împotriva cărora n-ar fi putut răzbi - chiar dacă ar fi vrut - un aparat represiv, oricât de devotat.

Paradoxul - istoria este, de altfel, plină de astfel de paradoxuri -este că tocmai ei, muncitorii, sunt cei care păşesc astăzi, cu teamă şi îngrijorare, pe calea unui paradis pavat, deocamdată, cu sărăcie, şomaj, lipsuri şi deznădejde. Pe fundul lăzii ale cărei lacăte au fost zdrobite cu frenezie în "22" a mai rămas, pitită într-un colţ, doar speranţa...