„Când China se va trezi, omenirea se va cutremura!” – scria, cu peste 200 de ani în urmã, vizionar, cel care fãcuse sã se cutremure un continent: Napoleon.
Nu s-a referit, desigur, la catastrofele naturale care, periodic, lovesc fãrã cruþare cea mai numeroasã naþiune de pe glob, ci la impactul pe care-l va avea trezirea forþelor creatoare latente de care beneficiazã aceastã strãveche civilizaþie, care chiar în aceste zile dã mãsura vigorii sale printr-o demonstraþie de forþã, talent, creativitate ºi, mai ales, tenacitate.
Gazda Olimpiadei reprezintã, poate, cel mai interesant fenomen care se manifestã în debutul acestui mileniu: gãsirea unui drum propriu, între albul economiei de piaþã ºi negrul economiei centralizate. Chinezii au avut geniul unei abordãri pragmatice a principiilor economice ºi sociale generând o dezvoltare economicã aproape fãrã precedent. Cea care le permite astãzi sã se prezinte în faþa lumii cu realizãri care n-ar fi stat, poate, la îndemâna nici unei alte naþiuni. Nici o altã þarã nu ºi-ar fi putut concentra eforturile ºi resursele într-o direcþie menitã sã ofere acestei celei mai importante manifestãri sportive mondiale un cadru de desfãºurare fãrã cusur.
Preºedintele nostru a dat o fugã pânã la Beijing pentru a fi alãturi de celelalte VIP-uri mondiale (dupã Summit-ul NATO de la Bucureºti a început sã-i placã sã se învârtã între mai marii lumii) la deschiderea oficialã ºi pentru a-i îmbãrbãta pe sportivii români care vor lupta pentru medalii. Atât în delegaþia oficialã cât ºi în avionul prezidenþial ºi-au fãcut locul tot felul de inºi fãrã nici o treabã ºi nici o legãturã cu sportul. Unul singur, care avea ºi treabã ºi legãturã, a fost uitat: Octavian Bellu. Cel mai mare colecþionar de aur din istoria sportului românesc. Câtã intenþie ºi câtã întâmplare nesimþitã în acestã fazã rãmâne de vãzut. Cum rãmâne de vãzut ºi care va fi viitorul relaþiilor bilaterale. Prin 90-91, chinezii ºi-au adus aminte (noi habar nu mai aveam) cã aveau o datorie la noi, de câteva sute de milioane de dolari, ºi ne-au achitat-o prompt fãrã a ne reproºa cã le-am împuºcat prietenul. Au fost pragmatici acceptând ideea unei alte realitãþi. Prin 1996, în campania electoralã, candidatul Constantinescu venea cu nãstruºnica idee sã rupem relaþiile diplomatice cu China în schimbul a vreo 2 miliarde de dolari pe care ni le promitea Taiwanul. Sã nu credeþi cã unii n-au rãmas pe gânduri. La ultima vizitã oficialã a lui Iliescu, prin 2002-2003, chinezii ne ofereau o serie întragã de proiecte de colaborare – de la construcþia de autostrãzi pâna la companii mixte de comunicaþii. Credeþi cã s-a ales ceva de ele? Cu toate nostalgiile unor conducãtori chinezi faþã de o Românie în care ºi-au fãcut studiile, rãmâne tot ma puþin loc pentru noi într-o viitoare ecuaþie. Mare putere economicã, China poate astãzi sã-ºi aleagã liniºtitã partenerii, pe criterii care ne exlud din start: forþa ºi competenþa. Vom rãmâne cu amintirile ºi cu regretul ºanselor nefructificate.
Mã aflu, de duminicã, la Beijing, în enormul furnicar olimpic. Capitala chinezã a devenit noul Babylon, în care timp de douã sãptãmâni vor rãsuna toate limbile ºi imnurile pãmântului. Nu sper decât sã se facã auzit ºi ale nostre.
|
| Accesari:
2978
|
Adauga o opinie