Dacã cineva se va apuca în mod serios sã calculeze cât au cheltuit partidele în ultima campanie electoralã pentru locale s-ar lua cu mâinile de cap. Va putea constata cã numai ce este la vedere - panouri publicitare, afiºe, spatiu tipografic ºi timpi de emisie - depãºeste de cãteva zeci de ori ceea ce declarã oficial formaþiunile politice. De unde sunt aceºti bani? Simplu: de la potenþiala clientelã politicã. Scrutinurile devin, sub presiunea economiei de piaþã, afaceri. Persoane sau firme decid sã investeascã ãntr-un anume partid sau persoanã o anumitã sumã. Ca în orice business-plan aceastã investiþie ar trebui sã aducã înapoi un câºtig. Oricum, mai mult decât s-a investit. Întreb din nou: cum? Foarte simplu: prin "servicii": plasare de oameni în anumite funcþii, acordarea de comenzi preferenþiale, trafic de influenþã, lobby. ªi, de regulã, aceste lucruri se întâmplã. Este suficient sã ne uitâm mai cu atenþie dupã alegeri ce numiri noi în funcþii se fac, ce licitaþii se câºtigã, ce politici se promoveazã pentru a ne da seama cine sunt beneficiarii din umbrã ºi ce valoare au aceste operaþiuni. Se mai pune o problemã: dar dacã investiþia se dovedeºte a nu fi fost inspiratã? Dacã partidul sau candidatul nu obþin scoruri care sã le permitã sã-ºi achite datoriile? Aici asistãm la lucruri deja cunoscute: scandaluri, recuzãri, anunþuri de dare în vileag ºi toatã recuzita de rigoare. Cazul Costea este reprezentativ doar în parte. Dacã n-ar fi fost strâns cu uºa de fiscul francez, poate cã acesta ar mai fi avut rãbdare pânã dupã 2000 când, teoretic, ºi-ar fi putut scoate paguba. Sau cazul ApR, încolþit din toate pãrþile de cei cãrora n-a apucat sã le plãteascã datoriile contractate de catre Erbaºu, într-o campanie dezastruoasã. Amplificaþi de câteva zeci de ori aceste sume ºi veþi constata cã, la fel ca în multe alte domenii, jucãm cu sume fictive, într-o economie fictivã, dirijatã de o politicã ficþionalã.