Un mare talent nu este obligatoriu să fie dublat şi de un mare caracter. Ba – şi istoria culturii este plină de astfel de exemple – lucrurile pot sta exact invers.

O dovadă în acest sens ne oferă unul dintre candidaţii pentru un loc în Senatul României: invitat la o emisiune de publicitate electorală, acesta a declarat senin, că nu se teme de contracandidaţii din colegiul său, pentru că aceştia sunt nişte „anonimi”. „Anonimii” au, unul, o experienţă parlamentară de 8 ani, iar celălalt de 12 ani! Că el, când s-a hotărât să facă pasul în politică, a făcut-o doar ca să-i dovedească lui Nicolae Văcăroiu că poate să-l învingă. Din păcate pentru el, preşedintele Senatului s-a retras din cursă, preferând Curtea de Conturi şi întărindu-i astfel candidatului nostru convingerea că a făcut-o de frica sa.

Florin Călinescu este un personaj. A apărut în vizorul opiniei publice atunci când Sârbu i-a oferit o pâine la emisiunea matinală a PRO TV unde i s-a dat libertatea să bată câmpii în stilul său inconfundabil, câteva ore pe zi. A făcut-o cu haz, aşa încât a fost promovat cu un scheci de 10 - 15 minute, difuzat zilnic la o oră de vârf în care, alături de o echipă formată ad-hoc, parodia actualitatea politică într-o manieră adeseori distrugătoare pentru subiecţi. A fost, această pastilă, intitulată „Chestiunea zilei”, momentul de vârf al exprimării talentului său autentic, în care obţinea maximum de efect cu minim de mijloace. Popularitatea sa a crescut exponenţial, astfel încât managerii din Pache Protopopescu au dorit să o speculeze eficient pentru post: s-a creat pentru Călinescu un show, copiat după cel al lui Jay Leno, în care pe umerii săi de comedian au fost puse sarcini intelectuale şi politice, fără măsură de împovărătoare. În dârdora populatităţii s-au observat mai greu lacunele culturale şi informaţionale, predominând o agresivitate menită să-i pună la punct pe invitaţi şi dezvoltarea unor teorii abracadabrante. Unii au crezut că datorită succesului de public, Călinescu poate deveni un vector politic. El însuşi a cochetat din plin cu aceste oferte. Măgureanu l-ar fi vrut candidat la preşedinţie, APR-ul îl invita la şedinţe de instructaj ale candidaţilor, iar PSD-ul se gândea serios să-i dea în sarcină mobilizarea aliaţilor romi, datorită slăbiciunii sale evidente faţă de etnie. A renunţat de fiecare dată în ultimul moment. N-a renunţat însă la ideile de mărire. Considerând că PROTV-ul nu îi mai poate oferi nimic, s-a lansat într-o aventură managerială. A tras sfori să devină director al Teatrului Mic şi să pună mâna pe falimentarul Tele 7 abc, pentru a-l revitaliza printr-un costisitor onemanshow. După un an de zile şi vreun milion de dolari din banii patronului Freddy Robinson, a abandonat barca televiziunii pe care nu reuşise să o scoată din derivă. Nici la Teatrul Mic n-a făcut mare lucru. Reuşita artistică l-a ajutat însă în afaceri. A achiziţionat IOR-ul şi, cu mijloacele clasice, a început să-şi înmulţească banii prin contracte cu statul. În condiţia scăderii de formă artistică a revenit cu coada între picioare la PROTV unde a încercat să spargă gheaţa cu un sitcom în care-l parodia pe Băsescu. A făcut-o, însă, atât de grosier, încât n-a mai stârnit nici un fel de umor.

Virajul său spre politică este un fel de troc: liberalii, în căutare de „uninominali” cu popularitate, l-au achiziţionat în schimbul unor contracte consistente oferite de armată firmei sale. Ajuns în postura de catindat, Călinescu şi-a pierdut şi ultimele fărâme de haz, jignindu-şi contracandidaţii şi delirând politicianist pe teme prinse după ureche.

Nu ştiu ce va fi la sfârşitul lunii. Poate că va intra în Parlamnet. Va fi, pentru el, un câştig. Pentru el şi pentru firmele sale. Nu sunt sigur însă că cei care-l vor vota vor avea de câştigat altceva decât experienţa unei mostre de oportunism.