Emil Constantinescu a intrat în galeria preºedinþilor aleºi democratic ai României printr-o întâmplare combinatã: susþinerea insistentã a candidaturii sale de cãtre Alianþa Civicã ºi de cãtre Ana Blandiana personal, ºi resentimentele lui Corneliu Coposu faþã de Ion Raþiu, cel mai avizat aspirant al Convenþiei Democratice la aceastã funcþie. Aceste douã umori, coroborate cu dorinþa majoritãþii electoratului pentru o schimbare care sã ofere ºansa unei guvernãri mai coerente ºi mai puþin corupte l-au propulsat pe Emil Constantinescu, ca exponent al schimbãrii la Cotroceni. Timp de patru ani, el s-a strãduit sã-ºi construiascã o personalitate care-i lipsea în mod natural. Prizonier al Convenþiei ºi al celor trei centre de putere care fragmentau demersul guvernamental, ºi-a îndreptat atenþia spre exterior, în aspiraþia de a deveni 'lider zonal' într-o parte a Europei în care România ar fi putut constitui un model. N-a fost sã fie, ori pentru cã statura sa nu era suficientã, ori pentru cã altele erau interesele marilor puteri în zonã. Eºecul extern a fost consolidat de cel interne: 'înfrângerea' sa de cãtre securiºti a rãmas de pominã, la fel ca ºi 'greaþa' faþã de politicieni. În aceste condiþii, cariera politicã s-a încheiat înainte de termen odatã cu dizolvarea de facto a Convenþiei ºi cu defecþiunea liberalã care l-a lãsat, practic, fãrã obiectul muncii. Intrat în viaþa civilã, Emil Constantinescu a plonjat pentru o bunã bucatã de vreme în uitare. Încercãrile sale de a anima niºte partide de buzunar au fost sortite eºecului. Nu l-au scos din anonimat nici cele patru volume masive de amintiri de la Cotroceni pe care nu prea s-a încumetat nimeni sã le citeascã. Au trecut peste el douã cicluri electorale fãrã a lãsa urme. Iatã însã cã, de o bucatã de vreme, Emil Constantinescu este activ. Prezent pe ecranele televizoarelor în talk-show-uri de mai micã sau mai mare audienþã, el ºi-a îndreptat tirul asupra celorlalþi doi preºedinþi. Asupra lui Traian Bãsescu - inamic vechiºi îndârjit, încã de pe vremea guvernãrii Convenþiei - ºi a lui Ion Iliescu. Pe primul îl acuzã cu insistenþã de colaborare cu Securitatea ºi încearcã sã convingã CNSAS sã caute ºi prin acele dosare care conþin dovada 'prieteniei' actualului preºedinte cu odioasa instituþie. Pe cel de-al doilea îl dã în vileag ca fiind cel care ar fi organizat cu bunã ºtiinþã expediþia minerilor în Capitalã în iunie 1990 ºi cã ar fi promovat ciomãgirea cadrelor didactice (printre care s-ar fi numãrat ºi el) ºi a studenþilor din Univeristate, oferindu-i lui Dan Voinea acele informaþii de care acesta are nevoie pentru a-ºi desãvârºi opera justiþiarã. Mai pe ºleau spus, Emil Constantinescu ar fi încântat sã-i dea în gât pe cei doi colegi ai sãi. Cu ce beneficii? Unul extrem de incert: portretul sãu ar putea rãmâne singurul neciobit în galeria preºedinþilor. Pe el, însã, nu-l va mai putea aduce nimic în primul plan al unei vieþi politice ce a evoluat în direcþii pe care el nu mai reuºeºte sã le perceapã.