Preşedintele Traian Băsescu şi-a prezentat cel de-al patrulea mesaj către naţiune în faţa camerelor reunite ale Parlamentului. Reunite, e un fel de a spune. În timp ce preşedintele Senatului se află prin Mexic, iar cel al Camerei refuză ostentativ să participe la manifestările în care evoluează preşedintele, reuniunea a fost prezidată de „vici”. În sală au fost prezenţi mai puţin de jumătate din numărul total de parlamentari, iar dintre aceştia majoritatea au reprezentat-o deputaţii şi senatorii PD-L. Cu alte cuvinte, preşedintele s-a adresat, în primul rând, propriului său partid şi celor câţiva „invitaţi speciali”. Evident că, în aceste condiţii, mult mai inspirat ar fi fost dacă s-ar fi adresat naţiunii, ca de obicei, de  pe treptele de la Cotroceni.

Absenteismul masiv al aleşilor, la o manifestare la care s-a autoinvitat primul dintre aleşi, apare din primul moment ca un gest nepoliteţe. Nu faţă de omul Băsescu, ci faţă de instituţia pe care acesta o reprezintă. Din al doilea, ea se înscrie ca un protest faţă de atitudinea exprimată constant de preşedintele Băsescu faţă de cei „322”. Întâmplător sau nu, aceştia au fost, în mare, cei care n-au onorat evenimentul, în mod justificat, dat fiind faptul că preşedintele nici nu şi-a retras acuzaţiile şi nici nu şi-a cerut scuze. Prezenţa sa în faţa unor persoane pentru care nu manifestă nici un fel de respect nu are nici o logică, cu atât mai mult cu cât n-ar fi servit decât ca prilej pentru lansarea de noi acuzaţii. Nu este normal ceea ce se întâmplă, dar Traian Băsescu trebuie să realizeze, măcar acum, la final, că nu poţi să culegi decât ceea ce semeni.

În altă ordine de idei, discursul său de ieri ar fi meritat o altă primire. Lucru remarcat, de altfel, în funcţie de propriile viziuni, de câţiva dintre reprezentanţii opoziţiei. Mircea Geoană a întrezărit o posibilitate de a fi numit premier, în ciuda declaraţiilor anterioare, iar PRM-ul şi-a văzut confirmate, de la nivelul Cotrocenilor, propriile opţiuni electorale.

Altminteri, am sentimentul că puterile din stat au ajuns la apogeul dezbinării, lucrând tot mai puţin şi mai dezlânat pentru binele, proclamat doar, al naţiei care i-a ales.