Îmi relatează o prietenă ce i s-a întâmplat cu câteva zile în urmă - întâmplare de pe urma căreia s-a ales cu o stare de șoc. Înainte de '89 era inginer proiectant la un institut. Șefă de colectiv. Apreciată și respeciată. După '89, când de proiectare în general a cam început să se aleagă praful, și-a dat seama că trebuie să facă ceva - altceva - ca să reziste. Ca să-și crească copiii. Ca să supraviețuiască. Și-a zis că diploma de inginer n-o să-i poată ține de foame și a aruncat-o într-o debara. S-a dedicat comerțului. Micul comerț. Muncă multă, câștig puțin. Iei de colo, duci dincolo, încarci, descarci negociezi, te cerți, pierzi, câștigi. Nu cine știe ce. Dar supraviețuiești - ceea ce ingineria nu mai reușea să-i garanteze.
Și-a făcut o firmă, a deschis un stand printr-un „angrou", și-a luat o dubită și a devenit propriul său patron. Și propriul subordonat, în același timp. A considerat însă că libertatea de a dispune de munca și de capacitățile sale este mai importanță decât un blazon tot mai lipsit de valoare...
Zilele trecute transporta câteva zeci de navete de ulei de la o fabrică spre stand. Trecea printr-un cartier central, când și-a dat seama că se întâmplă ceva: ușa dubitei, cam stricată, s-a deschis și a lăsat să curgă în urma sa, pe stradă, navetele cu ulei. Desprinse din ambalaj, acestea s-au rostogolit în toate părțile. A oprit și a încercat să-și recupereze marfa. N-a reușit. Pentru că, instantaneu, lumea de pe trotuar s-a repezit și a început să culeagă sticlele. Vânzătoarele dintr-un magazin și-au lăsat baltă cumpărătorii. Locatarii dintr-un bloc au coborât în trombă scările pentru a prinde și ei ceva. Mașinile din trafic au oprit, șoferii încercându-și și ei norocul. „Ce faceți, oameni buni? E marfa mea!" –a mai reușit să îngaime păgubașa. Credeți că i-a păsat cuiva? O doamnă, bine îmbrăcată și-a înghesuit sticlele sub pardesiul scump. Unui domn îi curgea conținutul unei sticle sparte pe pantaloni. N-o lăsa însă din mână. Două țigănci, sosite cu întârziere, au abordat- o frontal: dă-ne și nouă câte două sticle!
N-am știut ce să cred - îmi povestea prietena. Oare e sărăcia atât de mare? Indiferența atât de totală? Să nu mai existe nici o urmă de jenă, de respect? Nu faptul că am pierdut vreun milion de lei - bani pe care-i câștig cu greu - cât „naturalețea" cu care semenii mei s-au înfruptat din ceea ce nu le aparținea m-a întors pe dos. Parcă cu câțiva ani în urmă așa ceva nu era posibil. Ce se întâmplă, Doamne, cu noi?