Îmi relateazã o prietenã ce i s-a întâmplat cu câteva zile în urmã - întâmplare de pe urma cãreia s-a ales cu o stare de ºoc. Înainte de '89 era inginer proiectant la un institut. ªefã de colectiv. Apreciatã ºi respeciatã. Dupã '89, când de proiectare în general a cam început sã se aleagã praful, ºi-a dat seama cã trebuie sã facã ceva - altceva - ca sã reziste. Ca sã-ºi creascã copiii. Ca sã supravieþuiascã. ªi-a zis cã diploma de inginer n-o sã-i poatã þine de foame ºi a aruncat-o într-o debara. S-a dedicat comerþului. Micul comerþ. Muncã multã, câºtig puþin. Iei de colo, duci dincolo, încarci, descarci negociezi, te cerþi, pierzi, câºtigi. Nu cine ºtie ce. Dar supravieþuieºti - ceea ce ingineria nu mai reuºea sã-i garanteze.
ªi-a fãcut o firmã, a deschis un stand printr-un „angrou", ºi-a luat o dubitã ºi a devenit propriul sãu patron. ªi propriul subordonat, în acelaºi timp. A considerat însã cã libertatea de a dispune de munca ºi de capacitãþile sale este mai importanþã decât un blazon tot mai lipsit de valoare...
Zilele trecute transporta câteva zeci de navete de ulei de la o fabricã spre stand. Trecea printr-un cartier central, când ºi-a dat seama cã se întâmplã ceva: uºa dubitei, cam stricatã, s-a deschis ºi a lãsat sã curgã în urma sa, pe stradã, navetele cu ulei. Desprinse din ambalaj, acestea s-au rostogolit în toate pãrþile. A oprit ºi a încercat sã-ºi recupereze marfa. N-a reuºit. Pentru cã, instantaneu, lumea de pe trotuar s-a repezit ºi a început sã culeagã sticlele. Vânzãtoarele dintr-un magazin ºi-au lãsat baltã cumpãrãtorii. Locatarii dintr-un bloc au coborât în trombã scãrile pentru a prinde ºi ei ceva. Maºinile din trafic au oprit, ºoferii încercându-ºi ºi ei norocul. „Ce faceþi, oameni buni? E marfa mea!" –a mai reuºit sã îngaime pãgubaºa. Credeþi cã i-a pãsat cuiva? O doamnã, bine îmbrãcatã ºi-a înghesuit sticlele sub pardesiul scump. Unui domn îi curgea conþinutul unei sticle sparte pe pantaloni. N-o lãsa însã din mânã. Douã þigãnci, sosite cu întârziere, au abordat- o frontal: dã-ne ºi nouã câte douã sticle!
N-am ºtiut ce sã cred - îmi povestea prietena. Oare e sãrãcia atât de mare? Indiferenþa atât de totalã? Sã nu mai existe nici o urmã de jenã, de respect? Nu faptul cã am pierdut vreun milion de lei - bani pe care-i câºtig cu greu - cât „naturaleþea" cu care semenii mei s-au înfruptat din ceea ce nu le aparþinea m-a întors pe dos. Parcã cu câþiva ani în urmã aºa ceva nu era posibil. Ce se întâmplã, Doamne, cu noi?