Inițiativa Partidului Național Român de a propune reintroducerea pedepsei cu moartea poate să pară, la prima vedere, un soi de moft menit să mai tulbure apele actualității. Ba, voci răutăcioase nu s-au putut abține să pună acest demers pe seama unei secrete nostalgii a profesorului Măgureanu după momentele istorice în care a funcționat ca un soi de „asesor popular" la procesul lui Ceaușescu.
Pedeapsa cu moartea are, la noi, o istorie ceva mai complexă decât în alte părți. De-a lungul regimului comunist, ea a fost rezervată adversarilor politici, etichetați drept trădători de țară, iar în ultima perioadă, ea sancționa delicte economice apreciate drept „subminare a economiei naționale" - în fapt, o supapă de defulare a tensiunilor populare generate de penuriile cronice de produse de bază. Abrogarea rapidă a acestor pedepse, o dată cu Revoluția, a fost suspectată ca fiind o intenție a emanaților de a-și cruța foștii tovarăși de drum, mai degrabă, decât o aliniere la exigențele europene ale drepturilor omului, iar tentativa de puci din 12 ianuarie 1990 a avut, ca unul dintre obiective, reintroducerea pedepsei capitale.
România postdecembristă se confruntă cu o escaladare a violenței și a iraționalului, pentru a căror combatere, actualul Cod Penal, racordat la normele umanismului european, nu se dovedește un instrument eficient. Ieșită din bezna totalitară și intrată direct în ceața tranziției, țara noastră nu circulă pe magis- tralele netede ale legalității comunitare. Este mult prea simplu să pretinzi de la noi ceea ce pretinzi de la democrații cu stagii centenare, fără a ține cont de faptul că mentalitățile sunt complet altele. De aceea înclin să cred că inițiativa PNR-ului merită mai multă atenție și chestiunea - o analiză mai aprofundată. Este suficient să ne gândim că americanii - campioni ai democrației - n-au renunțat la această pedeapsă pe care o consideră, în continuare, un important element de descurajare a infracționalității grave.