Într-o discreţie pe care ar fi agreat-o, dar pe care nu o merită, Corneliu Coposu, cel trecut între drepţi în urmă cu patru ani, a fost evocat printr-o ceremonie sobră, la mormânt. N-a fost de faţă niciunul dintre politicienii care nu obosesc să-şi clameze obârşia intelectuală în principiile marelui dispărut. Soarta, atât de nedreaptă cu el, i-a făcut o favoare: l-a scutit de a mai apuca ziua în care discipolii (sau mai ales epigonii) săi aveau să se caţere, purtaţi de valul nemulţumirii populare, în căruţa Puterii şi, apucând viguros hăţurile în mâini, aveau să intre, cu mare repeziciune, cu oiştea în gardul speranţelor. Pentru că mi-e greu să cred că autoritatea sa ar fi fost suficientă pentru a modera frustrările şi ambiţiile urmaşilor nerăbdători să se împărtăşească din sfântul ciolan.

Au trecut, deci, patru ani de când Seniorul a fost condus pe ultimul drum de cei care i-au jurat credinţă şi s-au legat să-i urmeze neabătut calea. Cum se întâmplă de obicei, morţii sunt cu morţii, în timp ce vii au treburile lor lumeşti. Parafrazând o interogaţie de succes lansată la mitingul de pomină din 12 ianuarie 1990, aş îndrăzni să-i întreb pe toţi cei ce se consideră descendenţi în linie directă şi beneficiari testamentari ai lui Corneliu Coposu: Ce-aţi făcut, domnilor, în ultimii patru ani? Ce-aţi făcut, pentru ca memoria dispărutului să rămână vie, pentru ca modelul său să rămână viabil? Cum aţi administrat moşternirea de principii şi de convingeri? Cum aţi făcut-o să rodească?

Sunt, desigur, întrebări retorice, al căror răspuns, dacă suntem doar puţin atenţi, îl putem ghici arucând doar o privire în jurul nostru... Sau citind ziarele.