Era de presupus că în faţa unui previzibil veto prezidenţial, candidatura calificată - din punct de vedere diplomatic - a lui Teodor Meleşcanu devenea una riscantă. De aceea, consensul s-a abătut asupra tânărului şi elegantului istoric, ale cărui relaţii cu Cotroceniul nu sunt la fel de compromise ca ale majorităţii fundamentaliştilor liberali. Aşa încât Tăriceanu nu va merge la Cotroceni cu mâna goală, cum a mai făcut-o pentru a încerca să întrerupă pauza creată prin demiterea lui Ungureanu, pe motive de partizanat politic. Cu preşedinţia! Dacă va fi acceptat - şi nu prea văd de ce n-ar fi - Cioroianu devine cel de-al noulea şef al diplomaţiei româneşti postdecembriste. Patru dintre cei nouă - Celac, Meleşcanu, Ungureanu şi Geoană - au provenit din structurile ministerului, având la bază pregătire diplomatică. Alţi patru - Roman, Năstase, Severin şi Pleşu - au venit din afară. Cel mai din afară este Andrei Pleşu. Distins critic de artă, literat, el a intrat în jocul politicii, prima dată ca disident, când a primit portofoliul Culturii în guvernul provizoriu, iar a doua oară la Externe, după demisia precipitată a lui Adrian Severin, în guvernarea cederistă. Insist asupra lui Pleşu deoarece cred că are cu Cioroianu cele mai multe filiaţii. Extracţia intelectuală, vocaţia critică şi adierea constantă a unui nonconformism care l-a direcţionat spre zona contestatară. Şi Pleşu şi Cioroianu au făcut pasul înainte sau înapoi, spre sau dinspre societatea civilă. Ambii au reuşit să-şi conserve, într-o atmosferă extrem de agitată de suspiciuni multiple, un statut de integritate morală, care se dovedeşte, în cele din urmă, a fi cel mai preţios capital politic. Adrian Cioroianu a funcţionat corect, dar nespectaculos, în calitatea sa de parlamentar şi de europarlamentar. Cea din urmă i-a oferit şi bruma de cultură diplomatică de care va avea nevoie ca de aer ca ministru. Este oare, însă, suficient? Pleşu a capotat lamentabil în contact cu presiunea evenimentelor din Iugoslavia. Este, însă, puţin probabil, ca astfel de situaţii să se repete. Principala presiune asupra viitorului ministru de Externe va veni însă din interior. Dinspre Cotroceni, sediul unor iniţiative hazardate şi nerealiste, cu care Cioroianu va fi nevoit să convieţuiască dacă va dori să supravieţuiască. Aceasta va fi proba de foc a unui ministru pe care noua condiţie a României, de ţară membră a NATO şi a Uniunii Europene îl va scuti de multe dintre întrebările la care ar fi trebuit să răspundă. Dar nu-l va scuti de multe altele.