De mai bine de 16 ani, în România funcţionează o ficţiune: societatea civilă. Aceasta a fost înţeleasă - şi pusă în practică - imediat după Revoluţie, ca o reacţie intelectuală la acapararea puterii de către 'moştenitori' ai vechiului regim şi ca o compensaţie la faptul că Opoziţia de extracţie istorică era slabă şi dezbinată - incapabilă să se opună noilor tendinţe. Grupul de Dialog Social şi, mai târziu, Piaţa Universităţii au fost expresiile cele mai concrete ale unei societăţi civile ce tindea să se transforme în alternativă politică reală a FSN-ului, din care au plecat, rând pe rând, cei plasaţi acolo - în Consiliul iniţial - de nevoia de a fi reprezentată şi opoziţia - câtă a fost - faţă de regimul totalitar. Această societate civilă a jucat un rol activ în construcţia Convenţiei Democratice, ca bloc electoral capabil să se opună urmaşilor Frontului, şi tot ea este cea care l-a împins în faţă pe Emil Constantinescu. Finanţată şi instruită la şcolile occidentale ale democraţiei, această categorie a înregistrat, pe lângă succese, şi eşecuri memorabile. Cel mai spectaculos a fost chiar acela al Convenţiei, incapabilă să pună în practică ideile din Opoziţie, iar Emil Constantinescu s-a dovedit a fi prea puţin pregătit pentru a prelua o povară de un asemenea calibru. Cât despre reprezentanţii propriu-zişi ai Alianţei Civice şi ai formaţiunilor adiacente, cooptaţi sau promovaţi în structurile operative ale Puterii - aceştia au realizat, la rândul lor, contraperformanţe majore (să ne amintim nu mai mult decât conducerile televiziunii şi radioului de stat!). Fără prea multă jenă, protagoniştii s-au retras, după 2000, la posturile lor, unde şi-au reluat demersurile civice de parcă n-ar fi consumat niciodată din usturoiul puterii. Ceva, neplăcut pentru 'zonă' se întâmplă încă de când a început deconspirarea masivă a colaboratorilor securităţii, pentru care se militase intens: au început să iasă la iveală 'cârtiţe' . persoane dintre cele mai active şi mai necruţătoare în demersul lor anticomunist şi antisecurist. Sau, legate strâns, prin căsătorii sau prietenii, de acestea. Cu fiecare nou nume care se iţeşte din dosarele adunate la CNSAS, credibilitatea acestei 'societăţi civile' scade. Odată cu ea se năruiesc şi miturile pe care a încercat să le impună. Aproape firesc, locul începe să fie ocupat de un alt tip de societate civilă, una de un soi mai băştinaş, mai puţin alimentată din conturile unor agenţii sau ale unor susţinători ai societăţii deschise, fără frontiere: presa. Şi, alături de aceasta, sindicatele şi chiar patronatele. O tripletă care, pe măsura ce reuşeşte să-şi definească opţiunile şi obiectivele, va introduce elementele de echilibru social şi moral de care are nevoie societatea.