Continuă seria "loviturilor sub centură" în procesul de evaluare a performanţei electorale a partidelor. La sfârşitul săptămânii viitoare e rândul liberalilor să-şi aleagă noua conducere. Până în urmă cu o săptămână, când s-a produs tragicul accident căruia i-a căzut victimă Horia Rusu, lucrurile păreau clare: flancat de Rusu şi de Crin Antonescu, Stoica părea că se îndreaptă fără probleme spre titlul de preşedinte. Nici unul dintre cei doi nu putea să-i pună probleme. Primul - pentru că era prea legat de Dinu Patriciu, care are adversari înverşunaţi în partid, pe motive că tot ce atinge (în politică!) se usucă; al doilea pentru că liberalii, oameni serioşi, nu cred că pot fi conduşi de un bărbat cu plete şi cu aere de domnişoară. La urma-urmei, Stoica rămâne artizanul detaşării PNL-ului de o Convenţie perdantă din start şi al modernizării unicului partid istoric rămas în parlament, din punct de vedere al opţiunilor. Iată însă că intră în joc, pe neaşteptate, Tăriceanu! Chiar dacă n-a strălucit cât a fost ministru, acesta s-a dovedit întotdeauna o piesă importantă în angrenajul unui PNL reconstituit din schijele sciziunilor în serie. El va fi adoptat, mai mult ca sigur, de aripile anti-Stoica, cele care-i reproşează acestuia întinarea nobilelor idealuri istorice în favoarea pragmatismului contemporan. Tăriceanu devine astfel un contracandidat de temut şi jocurile nu pot fi considerate a fi fost făcute. La democraţi, care mai au ceva pâna la congres, situaţia capătă o turnură dramatică. Pentru Petre Roman loialismul lui Băsescu are şi el limite. Omul se află pe creasta valului, având de partea sa catastrofa electorală a lui Don Pedro (nici în coşmarele sale cele mai înfricoşătoare nu şi-a imaginat că ar putea lua doar două procente!) şi capitalul de simpatie pe care-l înregistrează cu fiecare diversiune municipală. Traian Băsescu este un as al autopromoţiei, ştie pe ce butoane să apese şi ce subiecte de succes să abordeze pentru a face din candidatura sa una de succes. Odată cu Băsescu, democraţii îşî şi ei ciclul istoric şi păşesc într-o dimensiune contemporană care n-ar fi exclus să-i alăture polului social-democrat, debalansând şi mai puternic un echilibru politic precar, în care dreapta nu reuşeşte să se adune într-o formulă cât de cât coerentă.