Cei care dau primii semnalul strângerii recoltei sunt hoții. Adică acei cetățeni care, deși, n-au pus mâna să semene, să sape sau să prășească, se consideră îndreptățiți să participe la culesul roadelor în nume și folos propriu. Până prin anii '90, când roadele pământului aparțineau întregului popor, furturile din agricultură constituiau un sport național, tolerat pe motiv că în acest fel oamenii își mai completau nevoile cotidiene. Odată cu retrocedarea terenurilor agricole, noii proprietari nu s-au mai dovedit atât de îngăduitori, precum statul. Cei care până mai ieri practicaseră și ei acest sport, nu l-au mai văzut cu ochi buni, devenind aprigi partizani ai garantării, nu doar ai ocrotirii proprietății. Pe bună dreptate. Cei rămași de cealaltă parte a tranșeei și-au continuat activitatea, după un calendar și după metode proprii care fac ca paza recoltei să devină o problemă națională. Cu atât mai complicată cu cât nu are precedent: nici turcii nu veneau în campaniile lor de pradă înainte ca recolta să fie strânsă și pusă în hambare. Și când luau, mai și lăsau câte ceva, pentru ca băștinașii să poată supraviețui până la următoarea recoltă.
Hoții de produse agricole sunt o realitate gravă. Ei generează un adevărat dezastru în agricultură, iar autoritățile se dovedesc neputincioase în a contracara fenomenul. Nu există nici garduri suficiente pentru a îngrădi suprafețele cultivate și nici un număr atât de mare de paznici. Aceste furturi agresive sunt consecința unei stări de sărăcie cronice și nimic altceva. Doar o îndreptare a situației generale în nivelul de trai poate aduce după sine o remisiune a fenomenului. Până atunci, noii proprietari vor rămâne singuri în fața năvălirilor hoardelor înfometate, neputând spera altceva decât ca să reușească să mai strângă câte ceva înainte de a li se fura tot ce au. |