Cei care dau primii semnalul strângerii recoltei sunt hoţii. Adică acei cetăţeni care, deşi, n-au pus mâna să semene, să sape sau să prăşească, se consideră îndreptăţiţi să participe la culesul roadelor în nume şi folos propriu. Până prin anii '90, când roadele pământului aparţineau întregului popor, furturile din agricultură constituiau un sport naţional, tolerat pe motiv că în acest fel oamenii îşi mai completau nevoile cotidiene. Odată cu retrocedarea terenurilor agricole, noii proprietari nu s-au mai dovedit atât de îngăduitori, precum statul. Cei care până mai ieri practicaseră şi ei acest sport, nu l-au mai văzut cu ochi buni, devenind aprigi partizani ai garantării, nu doar ai ocrotirii proprietăţii. Pe bună dreptate. Cei rămaşi de cealaltă parte a tranşeei şi-au continuat activitatea, după un calendar şi după metode proprii care fac ca paza recoltei să devină o problemă naţională. Cu atât mai complicată cu cât nu are precedent: nici turcii nu veneau în campaniile lor de pradă înainte ca recolta să fie strânsă şi pusă în hambare. Şi când luau, mai şi lăsau câte ceva, pentru ca băştinaşii să poată supravieţui până la următoarea recoltă.

Hoţii de produse agricole sunt o realitate gravă. Ei generează un adevărat dezastru în agricultură, iar autorităţile se dovedesc neputincioase în a contracara fenomenul. Nu există nici garduri suficiente pentru a îngrădi suprafeţele cultivate şi nici un număr atât de mare de paznici. Aceste furturi agresive sunt consecinţa unei stări de sărăcie cronice şi nimic altceva. Doar o îndreptare a situaţiei generale în nivelul de trai poate aduce după sine o remisiune a fenomenului. Până atunci, noii proprietari vor rămâne singuri în faţa năvălirilor hoardelor înfometate, neputând spera altceva decât ca să reuşească să mai strângă câte ceva înainte de a li se fura tot ce au.