Când am aflat că Cinemateca română organizează un ciclu omagial „Şukşin"", la 70 de ani de la naşterea marelui artist - scriitor, regizor, actor - rus, am avut un şoc. Primul meu gând a fost să-mi procur din timp biletul la spectacolul inaugural - „Călina Roşie". Mi-am închipuit că voi sta la .coadă. Am avut însă noroc: nu era nimeni la casă. Ulterior, am observat că încasatoarea a uitat să-mi dea tichetele de loc. M-am lămurit, în seara reprezentaţiei, că nu era nevoie. „Dar ce-i cu mulţimea asta?" - m-am întrebat cu nelinişte. M-am dumirit: erau clienţii barului din hol. În sala pe trei sferturi plină, câţiva maturi nostalgici şi ceva mai mulţi tineri curioşi. Până la începerea filmului, s-au completat scaunele goale. S-a făcut şi o prezentare, cam împiedicată, şi a început spectacolul. Dar ce spectacol! Un regal". Un film peste care cei mai bine de douăzeci şi cinci de ani n-au aşternut nici un fir de colb. Un film care rezistă, fotogramă cu fotogramă, la examenul calităţii artistice şi al trăirii umane. Am râs în hohote şi mi s-a pus de câteva ori un nod în gât, vecin cu plânsul. Aproape firesc, la final, s-au făcut auzite, timid, câteva aplauze, urmate de un ropot general. Pentru cine? În nici un caz pentru Şukşin care, de un sfert de veac îşi doarme somnul de veci. Poate, mai de grabă, pentru cel care a avut ideea de a ni-1 readuce în memorie, printr-un veritabil gest de frondă. Să aduci pe ecrane filme ruseşti, acum, în plină campanie de americanizare a celei de-a şaptea arte, te poate face suspect de nostalgii comuniste. Între proletcultismul de ieri şi anticomunismul de azi nu sunt mari diferenţe, atunci când obiectul disputei îl constituie creaţia artistică. Or, Şukşin este, poate, cel mai dezideologizat produs al unei şcoli extraordinare - pentru că, vreme de două-trei decenii, de prin '70, până în '90, ruşii au dat lumii veritabile capodopere. „Calina Roşie" este una dintre acestea. O capodoperă, în care roşu n-a fost decât sângele „necăjitului" Prokudin. Un alter-ego al autorului...