Prima reacţie la anunţul lui Papandreou a fost una de surpriză. Şi nu neplăcută – mai ales pentru cei neimplicaţi direct. Iată că grecii au o tresărire de orgoliu, de demnitate. Nu se dau, ca alţii, pe mâna puternicilor zilei fără a schiţa vreun gest de împotrivire, chiar dacă sunt într-o situaţie disperată.

Numai că ceea ce părea să fie orgoliu şi demnitate, s-a dovedit o zi după, când premierul – strâns cu uşa de puterea bicefală europeană – a dat înapoi şi a renunţat la consultarea populară, o simplă cacealma.

Gestul era, însă, hazardat din start. El ar fi avut o logică dacă era făcut înainte ca Europa să şteargă jumătate din datoria monumentală pe care au acumulat-o guvernele ultimelor două decenii. Atunci da, era momentul ca poporul – beneficiar al tuturor mitelor politice prin care familiile Karamanlis şi Papandreou s-au menţinut la putere o atât de lungă vreme – să decidă dacă rămâne solidar cu politicienii sau îi aruncă în groapa cu lei.

Dacă lăcomia şi iresponsabilitatea bancherilor a condus la cea mai gravă criză financiară din ultimul secol, tot aşa lăcomia şi setea de putere a politicienilor a făcut ca ţări ca Grecia sau chiar Italia să alunece pe toboganul dezastrului economic prin edificiul de minciună şi ficţiune pe care l-au construit. Nu este vine poporului grec că i s-au oferit beneficii necuvenite şi nejustificate. Şi este de înţeles dificultatea de a accepta pierderea acestora. Dar cineva trebuie să achite nota de plată a acestei enorme ficţiuni. Şi cine altcineva ar putea să o facă.

Cacealmaua lui Papandreou se dezvăluie acum cu claritate. El a sperat să mai tragă ceva foloase de pe urma acestei manevre şi să apară în ochii concetăţenilor săi ca fiind profund implicat în rezolvarea problemei. A clacat însă în faţa atitudinii hotărâte a liderilor din ţările care ţin în mână hăţurile comunităţii. Şirul şantajelor greceşti – de la ameninţarea că vor trage după ei economiile implicate financiar şi până la incertitudinile plasate asupra celei mai importante creaţii comunitare – moneda unică – n-au avut alt scop decât să amâne un deznodământ din ce în ce mai inevitabil. Deja, stingerea a jumătate din datorii – care, oricum, n-ar fi putut fi plătite niciodată – nu rezolvă mare lucru din ecuaţie grecească, după cum nici excluderea sa din zona euro nu ar face viaţa celor rămaşi mai uşoară. Cacealmaua grecească atrage însă atenţia asupra reversului medaliei unei instituţii ce părea hărăzită succesului definitiv. Uniunea Europeană este o construcţie importantă dar care, ca orice construcţie are vulnerabilităţile sale. Iar una dintre acestea o constituie tocmai amestecul acesta de responsabilitate şi iresponsabilitate de la cel mai înalt nivel din naţiunile componente.