Luni seară, în sala Unirii de la Cotroceni, imediat după ce s-au intonat primele măsuri ale imnului paraguayan, din toate colțurile sălii s-au făcut auzite, una câte una, voci acompaniindu-l. Asistența românească a fost mai întâi șocată, abia apoi realizând că cei care cântau - cu o nedisimulată emoție - erau membrii delegației, răspândiți, conform protocolului, la toate mesele. Președintele Wasmosy, într-o impecabilă poziție, cu mâna la piept, era cel care dăduse tonul acestei demonstrații convingătoare de patriotism. Aplauzele care au urmat au fost, mai puțin o reacție protocolară, cât una de admirație pentru modul natural în care invitații îsi asumau respectul și dragostea pentru însemnele fundamentale ale identității.
În vizibil contrast, imnul nostru s-a consumat într-o solemnitate lipsită de miez, dându-mi chiar sentimentul unei ușoare jene. Inutil să spun că nici o gură nu s-a deschis pentru a pronunța cuvintele cunoscutei poezii pe care s-a brodat bucata muzicală, investită apoi cu calitatea de imn.
Ce lucru grav s-a întâmplat, oare, cu noi, încât să ajungem în situația de a nu putea - sau de a nu ști - să ne iubim imnul și steagul ? De a nu putea deschide gura pentru a rosti, clar, mesajul patriotic al imnului național? De a nu îndrăzni să cântăm cel mai important cântec al repertoriului național de sentimente?
Glumind - deși aici nu prea încape gluma - aș spune că, după cinci decenii în care ne-am rezumat la a ne cânta unii pe alții, este aproape firesc să fi uitat a face acest lucru la propriu ...