Toate lucrurile astea şocante pe care le dezgroapă în fiecare zi o presă mai scotocitoare ca oricând, crează tot mai mult sentimentul unei societăţi scăpate de sub control, în care se poate întâmpla aproape orice şi în care autoritatea publică reprezintă o coordonată neglijabilă. Cei care ajung în „fruntea bucatelor” se instalează acolo nu pentru a gospodări mai eficient şi mai echitabil resursele, ci pentru a-şi tăia feliile cele mai consistente pentru consumul propriu, al lor şi al găştilor politice care i-au promovat.

Iată acest scandal al veniturilor exorbitante ale şefilor de Agenţii – Agenţiile astea sunt un fel de apendici ai Guvernului, în care premierul îşi numeşte rubedenii, fini, cumetri şi alte obligaţii electorale pe care nu mai este nevoie să-i treacă prin filtrul confirmării Parlamentului sau Preşedinţiei. De cele mai multe ori, aceste Agenţii fac ori lucruri inutile, ori formale. Oricum, aproape în nici unul dintre cazuri nu este necesar aparatul administrativ umflat pe care-l au la dispoziţie doar pentru a-şi justifica existenţa. Şefi ai acestor agenţii au ajuns la venituri lunare de peste 100 milioane lei vechi, în timp ce şoferii şi femeile de serviciu se răsfaţă cu 20-30 de milioane. Premierul a părut uimit că astfel de lucruri se întâmplă, de parcă el ar trăi pe o planetă şi ceilalţi pe o alta pe care abia acum o descoperă. A ordonat să li se taie lefurile la nivelul secretarilor de stat. N-a scos niciun cuvinţel despre nenumăratele şi fantasmagoricele sporuri care rămân în funcţiune. Şi nici despre ce ar urma să se întâmple în grilă, pe verticala acestor salarii: şeful va avea vreo 40-45 de milioane, în timp ce adjuncţii vor continua să încaseze suta? Dar nici măcar asta nu e lucrul cel mai important. Esenţial este faptul că şeful guvernului nu doreşte să ştie cum s-a ajuns la astfel de lefuri, care este mecanismul care le-a generat şi dacă nu cumva acesta va recidiva imediat după o sancţiune dată de ochii lumii. Asta este problema: faptul că reglementările în domeniu au fost constituite în aşa fel încât să lase întotdeauna portiţe pentru ocolirea legii. Pe ce bază a fost, de pildă, calculat salariul lui Atanasiu la AVAS? Cu cine a negociat? Ce criterii de performanţă poate avea o instituţie parazitară care de ani de zile nu există decât pentru a hrăni droaia de amploaiaţi care şi-au găsit aici culcuşuri de lux şi care nu vor lucra niciodată pentru desăvârşirea unei privatizări care i-ar lăsa şomeri? Ce pericole întâmpină existenţa d-lui Atanasiu ca să ia consistentul spor de periculozitate? Cine-l ameninţă şi de ce? Ce rău le-a făcut el celor care au dat deja şpăgi grase pentru a pune mâna pe câte un obiectiv industrial pe care să-l demoleze şi să facă vile în loc?

Aparatul de stat, cu precădere cel care care a proliferat, ca o metastază, în jurul cabinetului primului ministru, trăieşte deja cu propriile reguli şi într-un cadru dominat de interese. Acest aparat creat şi amplificat cu complicitatea tacită a parlamentului, consumă resurse care ar fi suficiente pentru a acoperi gravele distorsiuni din domeniul salarizării unor categorii sociale defavorizate. Supărarea lui Tăriceanu este o comedie ieftină jucată în faţa unei asistenţe considerată a fi compusă din proşti, dând un semnal discret de liniştire burgheziei portocalii instalată temeinic la ţâţa bugetului.