Până la intervenția primelor zvonuri legate de o presupusă colaborare a sa cu Securitatea – ce păreau mai degrabă bârfe răuvoitoare – Mona Muscă se afla în posesia unui capital de credibilitate de care nu au beneficiat mulți politicieni români. Și când s-a aflat în Opoziție, și la Putere, Mona Muscă a avut calitatea de a inspira încredere, de a-i convinge pe oameni că lucrează în interesul și spre binele lor și, mai ales, că nu este dispusă să facă compromisuri. Și nu am nici un motiv să nu cred că toate aceste lucruri erau reale, că intențiile sale nu au fost vreodată altele și că între imaginea afișată și convingerile intime nu au existat diferențe notabile. O ușoară dezamăgire am încercat în perioada în care domnia sa s-a aflat la cârma Culturii și când lipsa de experiență administrativă a părut că-și spune cuvântul, proiectele sale nebeneficiind de acoperirea necesară. A plecat de acolo într-un puseu de demnitate, nefiind de acord cu lipsa de consecvență a șefului său de partid, a cărui demisie a considerat-o o datorie de onoare. Traseul său politic ulterior s-a plasat pe orbita unei disidențe consecvente, în aria de gravitație a autorității prezidențiale. Mona Muscă este și unul dintre promotorii proiectului Legii lustrației, în care mulți români și-au pus speranța unui curs politic desprins de servituțile unui trecut nebulos și contraproductiv, în condițiile unui climat democratic tot mai acordat la rigorile europene. Aceste lucruri mi-au părut, uneori, prea frumoase pentru a fi adevărate. Cu scepticismul gazetarului care a văzut multe și a și trăit o sumedenie de dezamăgiri, am avut o umbră de bănuială pe care deloc întâmplătoarea aluzie a lui Mircea Dinescu, scăpată într-un ziar în care avea rubrică, neurmată de un protest hotărât, mi-a alimentat-o. Mărturisesc că de atunci m-am așteptat, în fiecare moment, la scadența care a distrus pe rând, fiecare mit: și pe cel al lui Alexandru Paleologu – singurul care a făcut-o din proprie inițiativă, și pe cel al lui Mircea Ionescu Quintus, cu toată înțelegerea față de condiția dramatică a unei părți a existenței sale, și pe a lui Dan Amedeo Lăzărescu, cel care apărea ca un moment de intransigență. Rând pe rând aceste ‚icoane’ s-au făcut zob, izbite de solul unei realități crude care face parcă, din curățenia morală, un ideal mult prea îndepărtat. Și mă întreb când se va putea elibera politica românească de fantoma Securității? Doar când întreaga clasă actuală, cu rădăcini înainte de 1989, se va fi epuizat fizic? Și cu ce va fi înlocuită aceasta, pentru că încep să cred că Securitatea nu este decât un episod temporal al unui blestem fără sfârșit, repetat mereu și din care nimeni nu învață nimic.
|