Odată cu alegerea lui Blaga în funcţia de preşedinte al Senatului (cel de-al zecelea preşedinte, din ’90 încoace) are loc o premieră: pentru prima dată după alegerile din 2004, noua Putere (fosta Opoziţie) deţine controlul ambelor camere ale Parlamentului.

Iniţial, la formarea noului Legislativ, în 2004, şefia celor două camere a rămas în mâinile PSD-ului, prin Văcăroiu la Senat şi Năstase la Cameră. A fost rezultatul unei manevre hazardate, aparţinând proaspetei vedete democrate, Cozmin Guşă, care a mobilizat parlamentarii PD şi PNL să părăsească sala în momentul alegerii noii conduceri, sperând ca în acest fel să împiedice accesul foştilor săi colegi la aceste funcţii.

Cu acest prilej Guşă şi-a atras resentimentele celui căruia spera să-i fie în continuare un prim sfătuitor: în locul aşteptatei funcţii de director al SRI, Guşă a primit de la Băsescu un şut în fund, fără nici un fel de explicaţii.

Prima breşă în dispozitivul legislativ a fost făcută de noua Putere cu largul concurs al noului preşedinte al PSD, Mircea Geoană, care l-a determinat pe Năstase să demisioneze din  funcţie pentru a nu aduce “prejudicii de imagine” partidului datorită afacerii “Mătuşa Tamara”, care tocmai izbucnise. A fost şi prilejul pentru ca Tăriceanu să scape de Bogdan Olteanu care începuse să-i cam stea în coastă, trimiţându-l să facă legi, în loc să-l încurce la guvernare.
Nici după noile alegeri, din 2008, PD-ul revenit la guvernare nu a reuşit să pună mâna pe ambele funcţii. A trebuit să le împartă cu “tovarăşul de drum”, PSD-ul, prin cedarea şefiei Senatului către Mircea Geoană. Eliminarea PSD-ului, după alegerile prezidenţiale, a curăţat Guvernul de intruşi, însă Geoană a trebuit să fie suportat în continuare. S-au făcut unele încercări de schimbare, dar acţiunea a fost dată pe mâna lui Igaş care a oferit, în premieră, măsura incompetenţei care avea să facă din el, ulterior, ministru de Interne.

Ce n-a reuşit Puterea, a reuşit însă Opoziţia: relaţiile tot mai tensionate dintre Mircea Geoană şi noul lider socialist, Ponta, au condus către ruptura survenită după somarea fostului lider să-şi predea mandatul lui Corlăţean. Ce a urmat este de suficientă notorietate pentru a nu mai insista.

Va rămâne, probabil, o enigmă maniera degajată cu care Ponta şi ai săi au jucat cartea revocării unicului lor reprezentant într-o demnitate publică de vârf. Sau socotelile care au stat în spatele ei: a fost mai presantă debarasarea de un colocatar cam incomod, decât pierderea folosinţei unei dependinţe în care s-au instalat vecinii, nu foarte prietenoşi? A fost evaluat costul electoral al acestei mişcări? Ce impact va avea în electorat exmatricularea lui Geoană: alături de Dăbuleni, vor fi pierdute şi alte colegii?

În fine, oricum nu mai contează, pariul a fost făcut şi n-ar fi exclus ca opoziţia să constate că poate avea în Blaga un partener mai cooperant decât a fost Geoană. Pentru că ceea ce rămâne din acest episod este realitatea că fostul preşedinte n-a prea fost de folos partidei din care făcea parte, el urmărindu-şi cu prioritate propriile interese şi făcând dificil orice dialog cu formaţiunea pe care, totuşi, o reprezenta.