Propunerea deputatului Mugurel Surupãceanu, de instituire a unui impozit anual de 0,5% asupra averii nete a persoanelor fizice, ce depãºeºte pragul de 500 000 de euro, este o aiurealã.
E genul de petardã care se aruncã în public atunci când acesta se apropie periculos de temele grave ale actualitãþii. Cea mai gravã temã a actualitãþii este criza ºi consecinþa sa directã – ºomajul în creºtere ºi sãrãcirea celor mai sãraci. A le flutura acestora pe la nas o propunere populistã de acest gen constituie un gest de lipsã de responsibilitate ºi de onestitate. De ce?
Pentru cã ideea are o grãmadã de vicii, care o fac din capul locului inaplicabilã. ÃŽn primul rând, pragul acesta de 500 000 de euro. Ce se întâmplã dacã cursul euro scade sau creºte brusc? Cum se trateazã averile care trec dintr-o parte în alta a graniþei? Apoi: ce înseamnã aceastã limitã de 500 000? Cum se defineºte bogãþia în România? ÃŽn funcþie de ce repere? Pe baza cãror statistici? Apoi, ce înseamnã „familia”? De la a câta pânã la a câta spiþã? Intrã în ea ºi verii sau rudele prin alianþã? Cum se trateazã problema în caz de divorþ? ªi cum se diferenþiazã familiile mai numeroase de cele mai sumare? Apoi: ce înseamnã „averea”? Cum se calculeazã ea? ÃŽn funcþie de ce? Ca sã nu mai punem la socotealã tertipurile de fentare a unei asemenea reglementãri care vor înflori, în spiritul locului.
Este limpede, deci, cã propunerea dlui Mugurel este doar o temã de dezbatere, sã ne mai înviorãm niþel ºi sã mai schimbãm diapazonul „flãcãrii violet”.
ÃŽn fond, chestiunea poate fi rezolvatã într-un mod foarte simplu: prin instituirea unui sisem de taxare fiscalã a bunurilor, indiferent dacã aparþin unor persoane, unor familii sau unor societãþi. Averea e avere, indiferent de forma de proprietate. O casã care depãºeºte nevoile unui trai decent se poate identifica lesne prin anumite criterii. De asemenea, o maºinã de mare litraj sau „ de fiþe”. Sau colecþiile de artã. Sau chiar bijuteriile. Nu este nevoie de alte artificii. E nevoie doar de o evidenþã clarã pe bazã de criterii verificate ºi verificabile.
Impozitarea averilor este o chestiune de eticã socialã. Pânã acum, statul s-a jenat sã intre în detalii, pornindu-se de la principiul cã toþi am plecat de jos, de la subzistenþa de tip comunist – colectivist. Unii au ajuns mai departe, alþii au rãmas pe loc – nu din motive întotdeauna imputabile lor. Ei bine, cei care au avut ºansã, care au fost înzestraþi cu mai mult spirit de iniþiativã, au datoria sã demonstreze solidaritate cu cei defavorizaþi. Iar solidaritatea asta o asigurã statul – prin instituþiile sale specializate.
Desigur, discuþia s-ar putea prelungi în sensul corectitudinii care a stat la baza acumulãrilor multor oameni bogaþi. A modului în care le pot justifica. Dar asta este o discuþie chiar mai complexã. Chiar dacã un instrument de mãsurã a existat ºi – cu doar câteva corecturi – s-ar putea dovedi funcþional ºi astãzi. „Odioasa” lege 18 a lui Ceauºescu ºi-ar putea gãsi un rost.