Micuţa gimnastă Maria Olaru, campioana mondială la individual compus, la Campionatele de gimnastică din China, este o victimă a propriei sale performanţe.

Cu nimic mai prejos decât cele ale Nadiei Comăneci sau Laviniei Miloşovici, titlul său n-a stârnit delirul şi entuziasmul ce ne-au cuprins atunci când la Montreal s-a cântat imnul României. Ba, aş putea spune chiar că ştirea s-a amestecat printre alte titluri de primă pagină, iar televiziunea s-a mulţumit cu o scurtă declaraţie din care am înţeles că viaţa campioanei nu va fi modificată de succesul obţinut. Este, desigur, nedrept faptul că inimile nu ne-au tresăltat ca în urmă cu 10-15 ani, că fetiţele de astăzi nu-şi mai doresc să devină o a doua Maria Olaru - chiar Nadia Comăneci face figură de anonimă în publicitatea RomTelecom- ului.

Timpul a trecut şi ne-am obişnuit cu performanţele, Antrenorul Bellu are la activ galoane net superioare lui Bela. El a dat nu doar o generaţie de campioane, ci vreo trei. Dar nu are nici banii lui Karoly (e foarte mulţumit cu cei 500 de dolari pe care i-i dă Comitetul Olimpic) şi nici condiţiile acestuia. Ca şi Maria Olaru, Octavian Bellu este un muncitor pe care nu-1 deranjează faptul că nu e adulat precum fotbaliştii şi nici băgat în seamă precum procuratorii. Nu-1 mai deranjează indiferenţa sau uşurinţa cu care receptăm, astăzi, o performanţă ce altădată ne-ar fi făcut să ne credem în raiul sporturilor. Acesta este mersul lucrurilor şi poate că sporturile acestea ce ţin la galoanele şi la valoarea lor nu mai constituie canalul de defulare al tuturor renunţărilor şi frustrărilor dintr-o existenţă strict controlată. Astăzi ne putem permite să ne luăm libertatea de a nu mai fi impresionaţi de o Maria Olaru şi, de ce nu, de Octavian Bellu. Şi nu cred că este cea mai fericită dintre opţiuni. Şi nici cea mai corectă.