Răsfățat de presă în perioada când, la Primăria Capiralei, făcea figură de Robin Hood care se luptă din greu cu hidra pesedistă din Consiliu și din Guvern, Traian Băsescu a schimbat foaia la scurt timp după instalarea în fotoliul de la Cotroceni.
Dacă ar fi să caut niște precedente, la ceilalți doi președinți, le-aș găsi cu greu. Iliescu s-a bucurat de un astfel de răsfăț doar pentru o scurtă perioadă, după Revoluție, fiind nevoit apoi să suporte veritabile canonade de critici din partea unei prese care – după îndelungata obediență de sub comuniști – credea că doar în felul acesta își poate dovedi independența. Ani de zile între mijloacele media – în special scrise – ostile președintelui și cele favorabile lui a existat o disproporție flagrantă pe care însuși Iliescu a calificat-o cu un termen memorabil: „o anumită parte a presei”. Din câte țin eu minte, reacțiile prezidențiale la adresa criticilor s-au rezumat doar la interzicerea accesului la conferințele de presă de la Cotroceni a vreo doi jurnaliști care cam săriseră peste cal. Niciunul nu a fost dat în judecată pe motiv de les-majestate. Și Constantinescu s-a bucurat de o presă bună cât timp a fost lider al Opoziției și candidat la președinție contra lui Iliescu. „Luna de miere” de după victoria „schimbării” din 1996 n-a ținut însă decât vreo două luni, până când, surprins de ceea ce se întâmplă, „liderul zonal” a început să acuze „anumite” ziare de atitudini părtinitoare. Nici el n-a fost cruțat, de-a lungul mandatului, de acuze de o duritate puțin obișnuită chiar și din partea acelor publicații care, în campanie, fuseseră trup și suflet alături de el. Ca și predecesorul său, însă, Constantinescu n-a târât jurnaliștii prin tribunale, rezumându-se la a-și exprima dezamăgirea și, uneori, revolta față de o libertate „prost înțeleasă”.
Tactica aplicată de Băsescu a fost cu totul alta: el a preferat să se ia la trântă, individual sau colectiv, cu presa. Deși în cei aproape patru ani de mandat s-a bucurat de o susținere necondiționată din partea unor publicații și posturi de televiziune considerate a fi pro-prezidențiale, în ciuda unor încercări de a demonstra o atitudine echilibrată, criticile s-au întețit pe măsură ce gafele și excesele sale s-au înmulțit. Băsescu a preferat ca, profitând de mediatizarea excesivă a fiecărei declarații de-a sa, să replice cu promptitudine sau chiar să atace anumite publicații sau anumiți ziariști. A fost în vogă chiar intervenția sa telefonică în mijlocul unor talk-show-uri în care era atacat, aproape fiecare canal făcându-și un titlu de glorie din intervențiile prezidențiale în direct. Totuși, până acum nu exersase și acest procedeu – al recurgerii la justiție. Procesul intentat jurnalistului de la „Cotidianul” pare mai degrabă o tactică defensivă decât o reacție punctuală – articolul cu pricina fiind unul dintre cele mai nevinovate dintre cele care i-au fost adresate. Cum însă vine campania electorală, Băsescu a considerat util să arate „pisica” jurnaliștilor care cred că libertatea presei le permite să facă ce le trece prin cap. Și mai cu „miez” mi se pare faptul că a ales să acționeze în justiție tocmai ziarul în care se fac auzite cu cea mai mare vigoare demersurile lăudătorilor și susținătorilor săi cei mai necondiționați...