Răsfăţat de presă în perioada când, la Primăria Capiralei, făcea figură de Robin Hood care se luptă din greu cu hidra pesedistă din Consiliu şi din Guvern, Traian Băsescu a schimbat foaia la scurt timp după instalarea în fotoliul de la Cotroceni.

Dacă ar fi să caut nişte precedente, la ceilalţi doi preşedinţi, le-aş găsi cu greu. Iliescu s-a bucurat de un astfel de răsfăţ doar pentru o scurtă perioadă, după Revoluţie, fiind nevoit apoi să suporte veritabile canonade de critici din partea unei prese care – după îndelungata obedienţă de sub comunişti – credea că doar în felul acesta îşi poate dovedi independenţa. Ani de zile între mijloacele media – în special scrise – ostile preşedintelui şi cele favorabile lui a existat o disproporţie flagrantă pe care însuşi Iliescu a calificat-o cu un termen memorabil: „o anumită parte a presei”. Din câte ţin eu minte, reacţiile prezidenţiale la adresa criticilor s-au rezumat doar la interzicerea accesului la conferinţele de presă de la Cotroceni a vreo doi jurnalişti care cam săriseră peste cal. Niciunul nu a fost dat în judecată pe motiv de les-majestate. Şi Constantinescu s-a bucurat de o presă bună cât timp a fost lider al Opoziţiei şi candidat la preşedinţie contra lui Iliescu. „Luna de miere” de după victoria „schimbării” din 1996 n-a ţinut însă decât vreo două luni, până când, surprins de ceea ce se întâmplă, „liderul zonal” a început să acuze „anumite” ziare de atitudini părtinitoare. Nici el n-a fost cruţat, de-a lungul mandatului, de acuze de o duritate puţin obişnuită chiar şi din partea acelor publicaţii care, în campanie, fuseseră trup şi suflet alături de el. Ca şi predecesorul său, însă, Constantinescu n-a târât jurnaliştii prin tribunale, rezumându-se la a-şi exprima dezamăgirea şi, uneori, revolta faţă de o libertate „prost înţeleasă”.

Tactica aplicată de Băsescu a fost cu totul alta: el a preferat să se ia la trântă, individual sau colectiv, cu presa. Deşi în cei aproape patru ani de mandat s-a bucurat de o susţinere necondiţionată din partea unor publicaţii şi posturi de televiziune considerate a fi pro-prezidenţiale, în ciuda unor încercări de a demonstra o atitudine echilibrată, criticile s-au înteţit pe măsură ce gafele şi excesele sale s-au înmulţit. Băsescu a preferat ca, profitând de mediatizarea excesivă a fiecărei declaraţii de-a sa, să replice cu promptitudine sau chiar să atace anumite publicaţii sau anumiţi ziarişti. A fost în vogă chiar intervenţia sa telefonică în mijlocul unor talk-show-uri în care era atacat, aproape fiecare canal făcându-şi un titlu de glorie din intervenţiile prezidenţiale în direct. Totuşi, până acum nu exersase şi acest procedeu – al recurgerii la justiţie. Procesul intentat jurnalistului de la „Cotidianul” pare mai degrabă o tactică defensivă decât o reacţie punctuală – articolul cu pricina fiind unul dintre cele mai nevinovate dintre cele care i-au fost adresate. Cum însă vine campania electorală, Băsescu a considerat util să arate „pisica” jurnaliştilor care cred că libertatea presei le permite să facă ce le trece prin cap. Şi mai cu „miez” mi se pare faptul că a ales să acţioneze în justiţie tocmai ziarul în care se fac auzite cu cea mai mare vigoare demersurile lăudătorilor şi susţinătorilor săi cei mai necondiţionaţi...