Luni seară la TV, într-un decor de teatru, Traian Băsescu şi-a lansat campania pentru cel de-al doilea mandat. A spus-o explicit: „Staţi că încă nu mi-am terminat mandatul, sau mandatele!”. A fost, implicit, o atenţionare către inamicii săi politici, pe care i-a enumerat conştiincios în cursul emisiunii: Tăriceanu (omul care nu s-a dovedit de încredere), Geoană (premierul de Dăbuleni), Iliescu (unul dintre promotorii suspendării), Voiculescu (vestitorul viitoarei suspendări), Hrebenciuc (fără comentarii) şi… Icsulescu Rafinatorul! Singurul pe care nu l-a pomenit pe nume este şi adversarul cel mai detestat, promotor al grupului de interese şi inspiratorul din umbră al acţiunilor oneroase ale primului ministru. Inventarul a fosr necesar pentru demonstraţia de forţă pe care a anunţat-o cu acest prilej preşedintele încă în exerciţiu: „Acum nu-i mai las!”. Pe cine? Pe cei care au dat „lovitura de stat”. Pentru Traian Băsescu, definiţia personală este mai importantă – şi mai productivă – decât cea din dicţionar. Suspendarea sa a fost o lovitură de stat – şi nu o acţiune constituţională – asta trebuie să le intre în cap oamenilor şi pentru aceasta o repetă de câte ori are prilejul. Preşedintele consideră că prin acţiunea sa pasivă a încurajat acţiunile adversarilor săi politici. „Nu voi mai tolera o lovitură de stat! Am luat toate măsurile legale să nu se mai petreacă o lovitură de stat în România!”. Convins că suspendarea sa a fost o acţiune ilegală, este hotărât că dacă ceea ce a anunţat Voiculescu se va întâmpla, să nu mai plece de la Cotroceni, cum a făcut-o, ci să sesizeze Curtea Constituţională pentru un „conflict între instituţiile statului”.
Traian Băsescu şi-a expus pe înţeles planul de acţiune: nu va numi ca premier pe Tăriceanu şi nici pe Geoană (candidaţii de Ciofliceni şi Dăbuleni) ci pe acela care se bucură de încrederea sa. Încrederea va prevala în faţa principiului majorităţii – „o majoritate care nu are nici un bun simţ în a respecta preşedinţia”. De asemenea, desemnarea viitorului prim-ministru este o chestiune de încredere a preşedintelui în persoana respectivă. Degeaba adună voturi formaţiunea care va propune un candidat neagreat: „Parlamentul va trebui să accepte numele celui pe care-l desemnez eu, în care eu am încredere”. Altminteri îl dizolv! – scoate preşedintele din mânecă atu-ul decisiv.

Să recapitulăm deci: drumul spre al doilea mandat e pavat cu intenţii clare! Prima – că nu se mai lasă suspendat. A doua – că numeşte premier pe cine vrea el, nu pe cine vor alegătorii. A treia: că Parlamentul votează ceea ce-i dictează el, în caz contrar noii aleşi pleacă acasă. Şi astfel, cu un Parlament cuminţit şi cu un Guvern care să-i mănânce din palmă, drumul spre cel de-al doilea mandat devine o autostradă fără restricţii.
Mare democrat domnul preşedinte. Dacă mai era vreun dubiu…