Luni seară la TV, într-un decor de teatru, Traian Băsescu și-a lansat campania pentru cel de-al doilea mandat. A spus-o explicit: „Stați că încă nu mi-am terminat mandatul, sau mandatele!”. A fost, implicit, o atenționare către inamicii săi politici, pe care i-a enumerat conștiincios în cursul emisiunii: Tăriceanu (omul care nu s-a dovedit de încredere), Geoană (premierul de Dăbuleni), Iliescu (unul dintre promotorii suspendării), Voiculescu (vestitorul viitoarei suspendări), Hrebenciuc (fără comentarii) și… Icsulescu Rafinatorul! Singurul pe care nu l-a pomenit pe nume este și adversarul cel mai detestat, promotor al grupului de interese și inspiratorul din umbră al acțiunilor oneroase ale primului ministru. Inventarul a fosr necesar pentru demonstrația de forță pe care a anunțat-o cu acest prilej președintele încă în exercițiu: „Acum nu-i mai las!”. Pe cine? Pe cei care au dat „lovitura de stat”. Pentru Traian Băsescu, definiția personală este mai importantă – și mai productivă – decât cea din dicționar. Suspendarea sa a fost o lovitură de stat – și nu o acțiune constituțională – asta trebuie să le intre în cap oamenilor și pentru aceasta o repetă de câte ori are prilejul. Președintele consideră că prin acțiunea sa pasivă a încurajat acțiunile adversarilor săi politici. „Nu voi mai tolera o lovitură de stat! Am luat toate măsurile legale să nu se mai petreacă o lovitură de stat în România!”. Convins că suspendarea sa a fost o acțiune ilegală, este hotărât că dacă ceea ce a anunțat Voiculescu se va întâmpla, să nu mai plece de la Cotroceni, cum a făcut-o, ci să sesizeze Curtea Constituțională pentru un „conflict între instituțiile statului”.
Traian Băsescu și-a expus pe înțeles planul de acțiune: nu va numi ca premier pe Tăriceanu și nici pe Geoană (candidații de Ciofliceni și Dăbuleni) ci pe acela care se bucură de încrederea sa. Încrederea va prevala în fața principiului majorității – „o majoritate care nu are nici un bun simț în a respecta președinția”. De asemenea, desemnarea viitorului prim-ministru este o chestiune de încredere a președintelui în persoana respectivă. Degeaba adună voturi formațiunea care va propune un candidat neagreat: „Parlamentul va trebui să accepte numele celui pe care-l desemnez eu, în care eu am încredere”. Altminteri îl dizolv! – scoate președintele din mânecă atu-ul decisiv.
Să recapitulăm deci: drumul spre al doilea mandat e pavat cu intenții clare! Prima – că nu se mai lasă suspendat. A doua – că numește premier pe cine vrea el, nu pe cine vor alegătorii. A treia: că Parlamentul votează ceea ce-i dictează el, în caz contrar noii aleși pleacă acasă. Și astfel, cu un Parlament cumințit și cu un Guvern care să-i mănânce din palmă, drumul spre cel de-al doilea mandat devine o autostradă fără restricții.
Mare democrat domnul președinte. Dacă mai era vreun dubiu…