Decizia lui Traian Băsescu de a renunţa la casa din str. Mihăileanu este una fără precedent în analele democraţiei post-revoluţionare.Atacat dintr-o direcţie la care se aştepta cel mai puţin, preşedintele a fost prins cu garda deschisă şi presa, care oricât l-ar fi simpatizat în campania electorală, ca exponent al forţelor anti-guvernamentale de la acea oră, n-a ezitat să-i speculeze eroarea. Or, eroarea lui Băsescu este una foarte omenească, dacă este să ne raportăm la precedentele de acelaşi gen. Până şi Ion Iliescu, un campion al dezinteresului material şi un adversar declarat al căpătuirii pe bază de funcţie, a cedat în faţa tentaţiei de a-şi asigura liniştea pensiei, cumpărându-şi, pe ultimii metri ai mandatului din 1990, casa în care locuia cu chirie. Poate că n-ar fi făcut-o, dacă binevoitorii nu i-au fi şoptit că noua putere nu va ezita să-l scoată afară din casă, lucru care pe fondul tensiunilor politice ale momentului părea credibil.Băsescu a considerat şi el, pe când era primar al Capitalei, că are dreptul să-şi reglementeze situaţia locativă în maniera în care o făcuseră marea majoritate a demnitarilor, adică pe seama statului. Dacă maniera sa a fost sau nu legală - chestiunea comportă discuţii ample. Cert este că n-a fost sută la sută morală, în condiţiile în care el, ca primar, se confrunta cu o acută lipsă de spaţii locative pentru cetăţenii aflaţi în situaţii-limită. Sigur că apartamentul din Mihăileanu, dacă nu l-ar fi luat el, n-ar fi ajuns pe mâna nu ştiu cărui şomer. Dar nu asta e problema.Problema e că politica e un lucru al dracului de delicat, dacă vrei să o faci cu seriozitate. Şi că, pentru a vorbi de cinste, echitate, corectitudine, trebuie ca tu însuţi să fii la adăpost de orice acuză de acest gen. Băsescu ar fi putut să treacă - au făcut-o, doar, atâţia alţii - cu nonşalanţă peste acest aspect, bazându-se pe relativa legalitate a operaţiunii. Casa din Mihăileanu i-ar fi atârnat însă, ca o ghiulea de picior, şi orice demers al său ar fi fost susceptibil de a fi amendat prin acest episod. De aceea, cea mai inteligentă soluţie este chiar cea pe care a luat-o. O soluţie 'dureroasă' din punct de vedere material (diferenţa dintre preţul plătit - circa 20.000 USD, şi cel de piaţă - de vreo douăzeci de ori pe atâta, fiind destul de greu de suportat cu inima uşoară), dar inevitabilă pentru credibilitatea sa viitoare.Este, poate, prima rezolvare optimă a uneia dintre problemel majore cu care s-a confruntat la început de mandat.