Obişnuit să aibă ultimul cuvânt, Traian Băsescu şi-a mai alinat orgoliul suferind când şi-a pus semnătura pe documentul care dădea liber măririi pensiilor acuzându-i pe miniştrii care i-au răspuns la observaţii de incompetenţă. Palidă consolare pentru cel mai important meci pe care-l pierde preşedintele în faţa şefului Guvernului.

    Prost sfătuit sau din iniţiativă proprie, preşedintele s-a opus din capul locului proiectului de mărire a pensiilor. Şi-a dat seama că prin acesta Tăriceanu încearcă să mai adune ceva susţinere pentru fragila sa construcţie executivă. Pensionarii constituie, tradiţional, eşalonul cel mai consistent şi mai disciplinat de alegători. Mişcarea n-a fost inspirată. Pentru că populaţia nu a receptat eventuala sa îngrijorare faţă de posibilitatea guvernului să scoată aceşti bani. A receptat refuzul, interpetându-l ca pe unul menit să-i condamne pe mai departe pe pensionari la un trai mizerabil. ‚Tăriceanu vrea să ne mărească pensiile, dar nu vrea Băsescu’ – este enunţul prin care s-a sintetizat disputa politică dintre cei doi. Cu atât mai mult cu cât pentru prima dată în istoria postdecembristă un guvern spune că poate să facă rost de bani pentru a mări pensiile. Până acum toţi premierii şi-au întors buzunarele pe dos încercând să convingă că vor, dar n-au de unde. Întotdeauna s-au găsit bani pentru SRI, SIE, Guvern, Agenţii şi, bineînţeles, Parlament (Preşedinţia n-o mai punem la socoteală) şi niciodată aceşti bani n-au mai ajuns până la pensionari. Acum s-a putut, dar lupta politicianistă a fost cât pe ce să împingă lucrurile într-o fundătură.

    Băsescu şi-a pus semnătura pe proiectul de lege. A făcut-o dându-şi seama că nu are cum să evite o astfel de finalitate. Şi că insistând pe această partitură va pierde în continuare încredere şi susţinere. Care sunt departe de a fi nelimitate. Bătălia electorală intră într-o nouă fază: aceea a contraatacurilor executive. La baionetă. Tăriceanu a prins curaj şi va apăsa pe pedala acceleraţiei, încercând să reducă avansul – teoretic – pe care l-au obţinut foştii colegi de alianţă. Liberalii – având la îndemână instrumentele guvernării – vor încerca să constituie o altă alianţă. Nu cu adversarii tradiţionali, ci cu parteneri scoşi din joben şi adăugaţi la numărătoare. Ceva de genul coaliţiei create ad-hoc de americani pentru a interveni în Irak. Iar acest lucru trebuie să capete o formă până la europarlamentare – examenul hotărâtor al viitoarelor configuraţii politice.