Odată pe an ne aducem aminte că a fost cândva o Revoluţie sau niste « evenimente », cum ne place să-i mai spunem şi că în această Revoluţie nişte oameni au fost aproape de a-şi da viaţa pentru aceasta idee. Unii chiar şi-au dat-o, dar aceştia nu mai pot fi invitaţi la recepţii sau emisiuni de televiziune. Greul « reprezentării » cade pe umerii cam aceloraşi oameni: Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.Sunt oameni care au fost pe baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, baricadă devenită sinonimă cu Revoluţia însăşi. Pentru că acolo s-au strigat lozinci, s-au făurit, în pripă, cu creionul, programe, şi acolo chiar s-a murit. De regulă, 364 sau 365 de zile pe an uitâm acest lucru. Apoi ne amintim şi ne grăbim să-i invitâm şi să-i întrebăm ce şi cum a fost. Şi telespectatorul, agresat pe toate canalele, ajunge să se întrebe: ce ni-i tot aduceţi pe ăştia? Ne-am săturat de ei! Ba Ioşca ăsta are un lac pe nu ştiu unde. Cu ce bani l-a luat? Şi Dincă, are un lanţ de magazine. Şi Raicu, a intrat în Parlament. S-au procopsit pe baza certificatului de revoluţionar! Ia mai slăbţi-ne cu ei! Iar ei, ce ne mai pot spune nou? C-au fost viteji, că nu le-a păsat? Ba le-a păsat. Mărturisesc că le-a fost frică, dar odată intraţi în hora aceea mortală, frica s-a transformat în curaj şi drogul constestării a ceea ce parea de necontestat le-a luat parcă minţile. Atunci ar fi putut avea totul. S-au ales cu ce s-au ales. Cu un pic de admiraţie şi respect, la început. Iar apoi cu resentimente şi cu persiflări. Ei, nu doar cei pe care mass-media i-a vehiculat la ocazii, ci şi cei care au rămas, au preferat să trăiască în anonimat, sunt poate cei mai autentici reprezentanţi ai Revoluţiei. Oamenii de pe baricadă. Oamenii aflaţi în cătarea puştilor. Când simţim că ne plictisesc ar fi bine să ne întrebâm un lucru: de ce n-am fost noi în locul lor? Şi daca n-ar fi fost ei, ce-ar fi fost acum cu noi ?