Posibila eliberare din închisoare a lui Miron Cozma, taman în ziua în care, cu 15 ani în urmã, minerii poposeau în Capitalã în prima lor expediþie punitivã, poate avea valoare de imbol sau de sfidare. Depinde cine ºi de unde priveºte problema.Deºi numele lui este mai puþin legat de mineriada din iunie - el nefiind, la momentul acela, unul dintre liderii marcanþi ai minerilor, calitate pe care o va dobândi abia la urmãtoarea mineriadã, cea din septembrie 1991 - Miron Cozma rãmâne un simbol al rolului pe care l-a jucat în societatea româneascã aceastã entitate socio-profesionalã. Nemaiîntâlnitã în alte democraþii emergente ale perioadei, acþiunea minereascã corespundea - sau încerca sã compenseze - ineficienþei autoritãþilor statului: o poliþie încã nedesprinsã de reflexele - ºi culpele - miliþiei ºi o armatã al cãrei rol ambiguu din revoluþie nu fusese lãmurit. În plus, în ciuda victoriei zdrobitoare obþinute în primele alegeri libere de cãtre conglomeratul de
stânga FSN, se manifesta o foarte activã, virulentã chiar, opoziþie de dreapta, frustratã de imposibilitatea de a-ºi pune în aplicare principiile ºi revendicãrile.Venirea minerilor din iunie '90 - circumstanþele în care s-a produs trebuind sã fie odatã ºi odatã lãmurite - era urmarea aproape fireascã a altor douã marºuri demonstrative, din ianuarie ºi februarie, intervenþii paºnice dar care au fost de naturã sã inoculeze ortacilor sentimentul cã ei sunt instanþa supremã, ordonatoare, într-o lume bezmeticã, incapabilã sã se aºeze pe fãgaºul normalitãþii. Violenþele din 13 au fost cele care au alimentat direct violenþele din 14 ºi 15, iar acþiunile batalioanelor de pedeapsã au fost nu o datã manipulate ºi direcþionate de cãtre cercuri interesate ºi dornice de revanºã, dupã afronturile suferite pe perioada Pieþei Universitãþii. Evident cã aceste cercuri þineau direct de vechi structuri aflate în cãutarea unui nou stãpân, împãrþite ºi
ele, proporþional, între ceea ce se numea, nu prea fericit, Putere ºi ceea ce era perceput a fi Opoziþie. Un veritabil proces al evenimentelor din iunie ar trebui sã dezvãluie, în mode egal, resorturile ºi responsabilitãþile din umbrã atât ale ceea ce s-a întâmplat în 13, cât ºi ale violenþelor ºi atrocitãþilor din 14-15.Eliberarea lui Cozma reprezintã un paradox: acela al basculãrii responsabilitãþii fenomenului dinspre instrumentele producerii sale, spre mecanismele dirguitoare din structurile politice ºi administrative. Mai mult, într-un straniu balans, Cozma îl înfundã pe cel care a încercat în mod stângaci sã repare efectele unei decizii judecãtoreºti excesive, care prin dimensiunea sa includea un semnal de avertizare de naturã politicã. Cei 18 ani pe care Cozma ar fi trebuit sã-i petreacã în puºcãrie s-au dorit, la vremea respectivã, un avertisment deloc voalat ºi o pisicã de arãtat la momentele oportune.
|