Paisprezece oameni au dispărut într-o clipă:aceea în care gazul perfid, acumulat în galerii, a venit în contact cu o scânteie. Atunci, tot ce-au mai văzut și ce-au simțit cei paisprezece a fost doar o flacără imensă care le-a transformat într-o secundă trupurile în cadavre. Nu este, din nefericire, ceva neobișnuit. Acești oameni, care sapă măruntaiele pământului pentru a scoate de acolo controversatul suport energetic, sunt logodiți cu moartea. Ei știu, din primul moment în care coboară în adâncuri că, mai devreme sau mai târziu, se vor putea număra printre cei care ies din această casă sumbră cu picioarele înainte. Pământul acesta are, din când în când, răbufniri de ură fața de cei pe care-i rabdă. Existența unui miner reprezintă un precar armistițiu cu moartea. Pentru cei paisprezece acest armistițiu a luat sfârșit. Bătălia a avut un sfârșit previzibil. Aici e greu, aproape imposibil să învingi în fiecare zi. Când ești învins, e definitiv. În urma, celor paisprezece au rămas soții cernite și copii care probabil că nu înțeleg cum e posibil să nu mai ai un tată. Un punct de sprijin -poate singurul- într-o existență în bătaia vântului tranziției. În astfel de momente doar, începem să gândim altfel despre ei și să-i vedem altfel. Pe mineri. Pe oamenii aceștia cu fețele mânjite de cărbune, cu cizmele lor de cauciuc și cu lămpașele de pe șapcă. Pe justițiarii ăștia ,puși pe drumuri de unii și de alții, pentru a pedepsi sau pentru a ajuta pe cineva. Pe mereu protestatarii aceștia care vor ba unele, ba altele, dintre cele pe care nu le-au primit aproape niciodată. În astfel de momente îi înțelegem parcă mai bine, pentru că, pe undeva, vizitele lor la București au însemnat o evadare din pușcăria subterană unde cineva - destinul ? - îi condamnă din când în când la moarte. |