Cu toată părerea de rău dar nu pot să fiu de acord cu cei care au clamat cu dramatism trecerea democraţiei româneşti la câţiva milimetri de prăpastia extremismului. Cred, mai degrabă, că acest pericol a fost supralicitat cu bună ştiinţă de aceia care aveau a trage foloase de pe urma unei astfel de spaime. Foloase politice, bineînţeles. După cum, deasemenea, nu pot să accept ideea că un român din trei este extremist, că n-are altceva în cap decât să-i alunge pe evrei în Israel şi pe unguri în Ungaria. Nu pot să accept nici ideea că în numai două-trei săptămâni, numărul extremiştilor  a crescut brusc, de la 4-5 la sută, la peste 28, pentru că o mutaţie ideologică de acest tip nu se poate produce cu asemenea viteză. Cred, mai degrabă, că cei care l-au votat pe Vadim au votat nu obsesiile lui xenofobe, cât demersul său justiţiar împotriva hoţilor şi a cinicilor care-şi bat joc de ţară şi de avuţia naţională. Nu neg, însă, că dacă lucrurilr nu vor începe să se îmbunătăţească, dacă guvernarea nu va determina acele schimbări necesare pentru ca traiul de fiecare zi să nu mai constituie o povară pentru mai bine de jumătate din populaţia ţării, situaţia ar putea căpăta o turnură gravă, chiar dramatică. Deocamdată, însă, cred că extremismul nostru se află în stadiul terorismului manifestat de cetăţeanul care l-a împroşcat cu cerneală pe preşedinte. Gest mitocănesc,  pe care nu-l poate scuza nemulţumirea personală care l-a generat, şi pe care dl Constantinescu nu-l merită. După cum nici noi nu merităm să avem un preşedinte pe care să-l batjocorească orice neisprăvit. Noroc că a fost cerneală. Putea să fie acid şi toată întâmplarea să se transforme  într-o dramă. Probabil, însă, că nemulţumirile n-au atins stadiul de acid. Sunt încă în stadiul de cerneală. Nu doare, dar lasă urme. Aşa şi extremismul nostru, pe care un partid - nu spun care - îl poate folosi ca pe o pisică pe care să o arate lumii oridecateori va dori să obţină ceva mai greu de obţinut.