România a parcurs, dupã despãrþirea brutalã de totalitarism, o perioadã de experienþe sociale complexe, în centrul cãrora s-a aflat, constant, ceea ce propaganda comunistã a numit "clasa muncitoare". O categorie suficient de neclarã, în numele cãreia ºi pe spinarea cãreia s-au exercitat o sumedenie de formule de îndoctrinare ºi de manipulare. Formule care-i dãdeau iluzia cã reprezintã o forþã ºi cã poate determina acele decizii care sã-i întãreascã statutul ºi calitatea. În fond, ºtim dureros de bine, cã oligarhia politicã comunistã nu þinea cont nici de aspiraþiile ºi nici de nevoile celor pe care, chipurile, îi reprezenta ºi cã propaganda ºi îndoctrinarea erau permanent dublate de control ºi teroare exercitatã prin aparatul de represiune. Este aproape explicabil faptul cã, plecând de la aceastã stare, ceea ce s-a întâmplat dupã 1989 s-a confundat nu odatã cu haosul ºi cu iraþionalitatea. Noile sindicate, lipsite de experienþa dialogului social s-au transformat rapid în poli de putere care-ºi negociau prerogativele cu parteneri la fel de puþin experimentaþi ºi, poate, ºi mai puþin clarificaþi. Declanºarea privatizãrii a complicat ºi mai mult lucrurile; negocierile s-au transformat sistematic în confruntãri dure, în care somaþiile ºi ameninþãrile au înlocuit argumentele ºi soluþiile. Politica socialã româneascã a fost nevoitã sã comprime termenele ºi sã sarã peste unele etape. Este însã momentul în care se poate afirma cã, în ciuda unor tensiuni punctuale, ca cele de la Reºiþa sau de la Iaºi, pactul social începe sã devinã o realitate care implicã, în parametrii sporiþi de responsabilitate ºi de sinceritate, partenerii necesari: guvern-sindicate-patronat. Aceºtia încep sã utilizeze principiile consultãrii, sã dezvolte organisme de cogestiune, sã participe la construirea necesarei pãci sociale. Dacã se va pune ºi economia în miºcare, n-ar fi de mirare ca arta negocierii sã se exerseze în prezenþa obiectului. Dacã nu, nu.