La fel ca şi Tăriceanu, Geoană învaţă din mers să încaseze. Să ai stomacul tare şi bărbia solidă devine una dintre condiţiile fundamentale pentru a rezista în politica de vârf. Considerat o simplă marionetă a lui Traian Băsescu (inclusiv de către acesta), premierul a primit lovituri în serie până când a constatat, oarecum surprinzător, că poate să răspundă. Din momentul acela meciul la vârf s-a echilibrat, cu un sensibil avantaj pentru cel care deţine pârghiile executive, în pofida reprezentativităţii unui preşedinte cu mănuşi constituţionale prea grele pentru a-i permite să-şi ţină garda sus. Câştigător neaşteptat al unui scrutin programat pentru un candidat unic, Mircea Geoană a parcurs şi el toate treptele neîncrederii şi ostilităţii vechii gărzi, înlăturate prin puciul din 2005 de la comanda organizatorică. I s-a pus la îndoială şi legitimitatea şi capacitatea de a controla o maşinărie complicată şi tot mai ineficientă. În disputa dintre cele două tabere istorice - cea a lui Iliescu şi cea a lui Năstase - el a ieşit învingător fără o echipă proprie. Încercările de a o construi şi impune s-au lovit de nenumărate piedici şi nici la ora aceasta Geoană n-ar putea să afirme că are un staff şi o strategie proprie. Marea lui performanţă rămâne însă aceea de a se fi mişcat în aşa fel încât să nu dea naştere la o confruntare decisivă cu Ion Iliescu. A răspuns prudent la provocările acestuia, dar nu a avut nici forţa şi nici interesul de a-l elimina, din punct de vedere organizatoric.Păstrarea fostului preşedinte la cârma grupului parlamentar din Senat în ciuda tot mai numeroaselor voci care-l acuză pe acesta de ineficienţă şi de neimplicare, reprezintă o decizie corectă. PSD nu-şi poate permite, nici acum şi nici în viitorul apropiat, cu sau fără alegeri anticipate, să piardă sprijinul electoratului personal al lui Ion Iliescu. Fără acesta, probabil că PSD-ul s-ar zbate acum prin zona pragului electoral. La rândul său, cu toate 'neghiobiile' pe care e nevoit să le asculte, iar apoi să le dezmintă, Iliescu nu-şi poate permite nici el să iasă din jocul politic 'autorizat', garantat de apartenenţa la o forţă politică. Nu este - încă - vremea liderilor singuratici, capabili să producă seisme politice prin ei înşişi. Şi nici a liderilor fără o 'patalama' care să le confere un statut social şi politic pe care altminteri nimeni n-ar fi dispus să-l recunoască. Aşa încât 'armistiţiul' de luni, în care nici Iliescu n-a mai ridicat problema neghiobiilor şi nici Geoană pe cea a neimplicării rămâne ca o mică victorie personală a ambilor asupra propriilor orgolii. Şi un colac de salvare pentru un partid care reuşeşte cu greu să-şi revină din degringolada produsă de dispariţia unui lideriat de tip autoritar, cu cel practicat de... Apropo, cum îl cheamă pe băiatul acela arogant, care era, la un moment dat, şi premier, şi preşedinte de partid, şi candidat la preşedinţie?