Până în momentul de faţă, premierul Călin Popescu Tăriceanu, ale cărui recomandări electorale nu erau doar sumare, dar păreau şi de circumstanţă, constituie pentru observatorii scenei politice o veritabilă surpriză. Noul premier este un politician care a crescut, în mod evident, şi care nu mai aduce cu nesigurul ministru al Economiei din urmă cu opt ani, copleşit atunci de o responsabilitate ale cărei dimensiuni nu le pricepea prea bine.Tăriceanu şi-a început bine mandatul, promovând o imagine de echilibru şi siguranţă de sine, de măsură şi de bun simţ. Adică ceea ce în general, se aşteaptă de la un (nou) premier. Intervenţiile sale au fost clare şi punctuale şi - chiar dacă e niţel prea devreme să vorbim despre aşa ceva - pare să stăpânească o echipă multicoloră şi nedesprinsă încă de strategiile de club cu care a venit la 'naţională'. Între timp a făcut şi prima sa vizită peste hotare, exact unde trebuia - în zona în care continuă să se manifeste o situaţie delicată, pe muchie de cuţit. În acelaşi timp, noul premier a avut şi primul său puseu de autoritate, dând o replică seacă observaţiilor făcute de reprezentantul FMI în legătură cu resursele din care se va putea face recolerarea pensiilor.E treaba noastră, nu a FMI-ului, a spus în esenţă Tăriceanu, abordând o nouă atitudine faţă de o instituţie internaţională cu care relaţia noastră a fost, de-a lungul timpului, complexă. S-a vorbit, la un moment dat, chiar despre un soi de obedienţă lipsită de demnitate, în faţa indicaţiilor acesteia, bătându-se monedă, pe de altă parte, pe faptul că soluţiile forului financiar mondial nu şi-au găsit confirmarea pe nicăieri. Dincolo de aceasta, reprezentanţii FMI - de regulă funcţionarii superiori, dar nu de prim rang - au devenit veritabile vedete, asupra lor concentrându-se atenţia întregii naţii şi fiind consideraţi, implicit, responsabili de liniştea noastră. O verita bilă culme a acestei atitudini s-a înregistrat în timpul guvernului Ciorbea şi probabil că fostul ministru de atunci a păstrat unele resentimente, pe care le exprimă, voalat, acum.Arătarea muşchilor faţă de FMI mi se pare, însă, o atitudine riscantă şi nejustificată. FMI-ul n-a venit să ne controleze şi să ne impună o anumită politică. FMI-ul este creditorul la care noi ne-am dus, cu mâna întinsă, pentru că altundeva nu aveam unde. În schimbul banilor pe care ni-i dă, FMI vrea să respectăm nişte reguli necesare pentru a căpăta capacitatea de a returna datoria. Atâta şi nimic mai mult. Nu vrea posturi în guvern (deşi în unele perioade, mascat, le-a avut), şi nici primiri cu onoruri la aeroport. Ţâfna naţională a fost, de regulă, contraproductivă (amintiţi-vă perioada Văcăroiu-Georgescu: cum îi mai puneau ei la punct, şi cum n-am mai reuşit să semnăm nici un acord!). Între ţâfnă şi obedienţă, există însă o cale de mijloc, pe care un guvern ca acesta, în disperata sa încercare de a împăca capra cotei unice cu varza recorelărilor, trebuie să o găsească şi să o urmeze.