Până în momentul de față, premierul Călin Popescu Tăriceanu, ale cărui recomandări electorale nu erau doar sumare, dar păreau și de circumstanță, constituie pentru observatorii scenei politice o veritabilă surpriză. Noul premier este un politician care a crescut, în mod evident, și care nu mai aduce cu nesigurul ministru al Economiei din urmă cu opt ani, copleșit atunci de o responsabilitate ale cărei dimensiuni nu le pricepea prea bine.Tăriceanu și-a început bine mandatul, promovând o imagine de echilibru și siguranță de sine, de măsură și de bun simț. Adică ceea ce în general, se așteaptă de la un (nou) premier. Intervențiile sale au fost clare și punctuale și - chiar dacă e nițel prea devreme să vorbim despre așa ceva - pare să stăpânească o echipă multicoloră și nedesprinsă încă de strategiile de club cu care a venit la 'națională'. Între timp a făcut și prima sa vizită peste hotare, exact unde trebuia - în zona în care continuă să se manifeste o situație delicată, pe muchie de cuțit. În același timp, noul premier a avut și primul său puseu de autoritate, dând o replică seacă observațiilor făcute de reprezentantul FMI în legătură cu resursele din care se va putea face recolerarea pensiilor.E treaba noastră, nu a FMI-ului, a spus în esență Tăriceanu, abordând o nouă atitudine față de o instituție internațională cu care relația noastră a fost, de-a lungul timpului, complexă. S-a vorbit, la un moment dat, chiar despre un soi de obediență lipsită de demnitate, în fața indicațiilor acesteia, bătându-se monedă, pe de altă parte, pe faptul că soluțiile forului financiar mondial nu și-au găsit confirmarea pe nicăieri. Dincolo de aceasta, reprezentanții FMI - de regulă funcționarii superiori, dar nu de prim rang - au devenit veritabile vedete, asupra lor concentrându-se atenția întregii nații și fiind considerați, implicit, responsabili de liniștea noastră. O verita bilă culme a acestei atitudini s-a înregistrat în timpul guvernului Ciorbea și probabil că fostul ministru de atunci a păstrat unele resentimente, pe care le exprimă, voalat, acum.Arătarea mușchilor față de FMI mi se pare, însă, o atitudine riscantă și nejustificată. FMI-ul n-a venit să ne controleze și să ne impună o anumită politică. FMI-ul este creditorul la care noi ne-am dus, cu mâna întinsă, pentru că altundeva nu aveam unde. În schimbul banilor pe care ni-i dă, FMI vrea să respectăm niște reguli necesare pentru a căpăta capacitatea de a returna datoria. Atâta și nimic mai mult. Nu vrea posturi în guvern (deși în unele perioade, mascat, le-a avut), și nici primiri cu onoruri la aeroport. Țâfna națională a fost, de regulă, contraproductivă (amintiți-vă perioada Văcăroiu-Georgescu: cum îi mai puneau ei la punct, și cum n-am mai reușit să semnăm nici un acord!). Între țâfnă și obediență, există însă o cale de mijloc, pe care un guvern ca acesta, în disperata sa încercare de a împăca capra cotei unice cu varza recorelărilor, trebuie să o găsească și să o urmeze. |