Odatã cu ieºirea lui Miron Cozma se încheie, probabil, cel mai tulbure episod din istoria post-decembristã a României. Pentru cã liderul minerilor din Valea Jiului reprezintã o categorie cu care democraþia n-ar trebui sã aibã de-a face: aceea a deþinuþilor politici. Cozma n-a fost un deþinut de drept comun. Faptele pentru care a fost condamnat - odatã prea blând, iar apoi prea aspru - au vizat ordinea de stat. Etapa revoluþionarã, cea care, teoretic, n-ar trebui sã intre sub incidenþa vreunei legi, nici a celor pe care un astfel de eveniment le abrogã de la sine ºi nici a celor ce nu apucã sã fie promulgate, s-a încheiat în decembrie 1989. Tulburãrile care s-au produs ulterior pe fondul slãbiciunii organelor abilitate ale statului sau ale competiþiei acerbe dintre diferite centre de putere, n-au reprezentat decât "replicile" marelui cutremur, cele care au ajutat, de fapt, societatea sã se aºeze în matca democraþiei. Mineriadele reprezintã un fenomen unic în postcomunism. Orgoliul de a fi fost singura categorie socio-profesionalã care s-a opus dictaturii i-a fãcut pe mineri sã-ºi aroge calitatea de jandarmi ai democraþiei, într-un mod în care se încãlcau înseºi principiile acesteia. De la primele incursiuni, demonstrative, din ianuarie ºi februarie 1990, când au fost priviþi de o bunã parte a populaþiei cu o relativã simpatie ºi cu nãdejdea cã mãcar ei pot suplini lipsa de autoritate a autoritãþilor ºi pânã la manifestãrile violente din iunie n-a fost decât un pas. Pasul acesta a continuat într-o formã acutã în septembrie 1991 când, de la apãrãtori ai ordinii, ei au devenit agresori, încercând impunerea cu forþa a unor decizii politice cu rãdãcini sociale. Cozma s-a întâmplat sã fie exponentul fenomenului, care, ulterior, s-a mulat pe datele sale caracteriale. Dacã n-ar fi fost el, ar fi fost un altul. La fel ca ºi droaia de politicieni apãruþi peste noapte, a crezut în menirea lui într-o formã tiranic mesianicã. Imunitatea de conjuncturã l-a acreditat pentru mineriadele din 1999. La Vâlcea, la mânãstire, ar fi putut - dacã ar fi vrut - sã obþinã orice de la un premier abandonat ºi speriat. A preferat sã fie modest ºi modestia l-a costat. Revenirea din spaima de moarte, autoritãþile de atunci au încercat sã-i dea o loviturã mortalã prin condamnarea excesivã pronunþatã de o justiþie aflatã sub comandã. La Costeºti, fenomenul mineriadelor ºi-a dat duhul, odatã cu mitul clasei muncitoare care merge întotdeauna în Paradis. Capitalismulsãlbatic s-a instalat definitiv, odatã cu încarcerarea liderului, iar marii prãdãtori, autorizaþi sau iliciþi, n-au mai avut, practic, a se teme de nimic. De ce au fost mineriadele un fenomen tipic românesc? De ce aceste lucruri nu s-au întâmplat, de pildã, în Polonia, unde tradiþia era mai puternicã? Poate pentru cã nu au avut ce sã le suplineascã. În România n-a existat o pãturã intelectualã unitã, capabilã de rezistenþã ºi de contestare coerentã. Au existat doar voci, cele mai multe stridente sau mimate de falsitate. Victoria împotriva dictaturii fusese prea uºoarã pentru a fi convingãtoare. Pãrþile adverse se contopiserã, practic, în Front ºi la "istorici". Minerii rãmãseserã singura categorie omogenã ºi credibilã, pânã la un punct. Acela de la care ºi-au depãºit condiþia.
|