Odată cu ieşirea lui Miron Cozma se încheie, probabil, cel mai tulbure episod din istoria post-decembristă a României. Pentru că liderul minerilor din Valea Jiului reprezintă o categorie cu care democraţia n-ar trebui să aibă de-a face: aceea a deţinuţilor politici. Cozma n-a fost un deţinut de drept comun. Faptele pentru care a fost condamnat - odată prea blând, iar apoi prea aspru - au vizat ordinea de stat. Etapa revoluţionară, cea care, teoretic, n-ar trebui să intre sub incidenţa vreunei legi, nici a celor pe care un astfel de eveniment le abrogă de la sine şi nici a celor ce nu apucă să fie promulgate, s-a încheiat în decembrie 1989. Tulburările care s-au produs ulterior pe fondul slăbiciunii organelor abilitate ale statului sau ale competiţiei acerbe dintre diferite centre de putere, n-au reprezentat decât "replicile" marelui cutremur, cele care au ajutat, de fapt, societatea să se aşeze în matca democraţiei. Mineriadele reprezintă un fenomen unic în postcomunism. Orgoliul de a fi fost singura categorie socio-profesională care s-a opus dictaturii i-a făcut pe mineri să-şi aroge calitatea de jandarmi ai democraţiei, într-un mod în care se încălcau înseşi principiile acesteia. De la primele incursiuni, demonstrative, din ianuarie şi februarie 1990, când au fost priviţi de o bună parte a populaţiei cu o relativă simpatie şi cu nădejdea că măcar ei pot suplini lipsa de autoritate a autorităţilor şi până la manifestările violente din iunie n-a fost decât un pas. Pasul acesta a continuat într-o formă acută în septembrie 1991 când, de la apărători ai ordinii, ei au devenit agresori, încercând impunerea cu forţa a unor decizii politice cu rădăcini sociale. Cozma s-a întâmplat să fie exponentul fenomenului, care, ulterior, s-a mulat pe datele sale caracteriale. Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost un altul. La fel ca şi droaia de politicieni apăruţi peste noapte, a crezut în menirea lui într-o formă tiranic mesianică. Imunitatea de conjunctură l-a acreditat pentru mineriadele din 1999. La Vâlcea, la mânăstire, ar fi putut - dacă ar fi vrut - să obţină orice de la un premier abandonat şi speriat. A preferat să fie modest şi modestia l-a costat. Revenirea din spaima de moarte, autorităţile de atunci au încercat să-i dea o lovitură mortală prin condamnarea excesivă pronunţată de o justiţie aflată sub comandă. La Costeşti, fenomenul mineriadelor şi-a dat duhul, odată cu mitul clasei muncitoare care merge întotdeauna în Paradis. Capitalismulsălbatic s-a instalat definitiv, odată cu încarcerarea liderului, iar marii prădători, autorizaţi sau iliciţi, n-au mai avut, practic, a se teme de nimic. De ce au fost mineriadele un fenomen tipic românesc? De ce aceste lucruri nu s-au întâmplat, de pildă, în Polonia, unde tradiţia era mai puternică? Poate pentru că nu au avut ce să le suplinească. În România n-a existat o pătură intelectuală unită, capabilă de rezistenţă şi de contestare coerentă. Au existat doar voci, cele mai multe stridente sau mimate de falsitate. Victoria împotriva dictaturii fusese prea uşoară pentru a fi convingătoare. Părţile adverse se contopiseră, practic, în Front şi la "istorici". Minerii rămăseseră singura categorie omogenă şi credibilă, până la un punct. Acela de la care şi-au depăşit condiţia.