Domnul Caramitru, ministrul Culturii, declară plin de amărăciune, după votul pentru președinția UNESCO, la care a candidat plin de speranțe: ,,Am ținut un discurs încununat cu aplauze. Cu toate acestea, nu am primit nici un vot!" Ce zic eu amărăciune - consternare pur și simplu! Aventura candidaturii ministrului român a eșuat în penibil, dar ar fi fost suficiente semne că nu exista nici o șansă. Aș spune chiar că mai multe șanse avea „ziaristul" Nahorniac să devină președintele României, decât actorul Caramitru să devină șeful culturii mondiale. Nu știu cine și de ce 1-a îndrumat să facă acest pas pe care, este cert, cu acea candoare proprie marilor actori, interpretul lui Hamlet 1-a luat în serios. Atât de în serios, încât a obținut și mulți bani de buzunar pentru acest scop, bani pe care n-a apucat să-i cheltuiască decât în parte. A reacționat însă cu aplomb când s-a pus la cale ancheta parlamentară față de modul cum sunt cheltuiți (era să zic: irosiți) banii culturii, recurgând la un șantaj sentimental - vezi, Doamne, ce-o să zică „lumea" când va afla că unul dintre cei mai importanți candidați la funcția supremă în cultură este hăituit la el în țară, ca ultimul deturnător de fonduri! Argumentul său a convins. Comisia și-a văzut de alte treburi, iar dl Caramitru și-a făcut numărul. Cu rezultatul de acum cunoscut. Eu cred că atât dl ministru, cât și cei care l-au susținut au văzut competiția în cauză ca un fel de loterie: hai să candidăm, poate punem mâna pe lozul cel mare! Dacă l-ar fi întrebat pe dl Hăulică, cel care, de zece ani, se zbate în același sens, și-ar fi putut face o imagine despre ce înseamnă directoratul UNESCO. De ce ar fi primit voturi în această competiție? Ce și pe cine reprezintă? Ce l-ar fi calificat pentru o asemenea demnitate? Priceperea managerială? Talentul politic? Să fim serioși. Este suficient să analizăm puțin persoana noului director și ne vom lămuri: e japonez și a fost ambasador al țării sale la Paris multă vreme. Nu știu dacă a avut aplauze la discurs, dar a avut voturi. Or, o candidatură fără voturi e ca un spectacol fără aplauze.Sau fără spectatri...