Domnul Caramitru, ministrul Culturii, declară plin de amărăciune, după votul pentru preşedinţia UNESCO, la care a candidat plin de speranţe: ,,Am ţinut un discurs încununat cu aplauze. Cu toate acestea, nu am primit nici un vot!" Ce zic eu amărăciune - consternare pur şi simplu! Aventura candidaturii ministrului român a eşuat în penibil, dar ar fi fost suficiente semne că nu exista nici o şansă. Aş spune chiar că mai multe şanse avea „ziaristul" Nahorniac să devină preşedintele României, decât actorul Caramitru să devină şeful culturii mondiale. Nu ştiu cine şi de ce 1-a îndrumat să facă acest pas pe care, este cert, cu acea candoare proprie marilor actori, interpretul lui Hamlet 1-a luat în serios. Atât de în serios, încât a obţinut şi mulţi bani de buzunar pentru acest scop, bani pe care n-a apucat să-i cheltuiască decât în parte. A reacţionat însă cu aplomb când s-a pus la cale ancheta parlamentară faţă de modul cum sunt cheltuiţi (era să zic: irosiţi) banii culturii, recurgând la un şantaj sentimental - vezi, Doamne, ce-o să zică „lumea" când va afla că unul dintre cei mai importanţi candidaţi la funcţia supremă în cultură este hăituit la el în ţară, ca ultimul deturnător de fonduri! Argumentul său a convins. Comisia şi-a văzut de alte treburi, iar dl Caramitru şi-a făcut numărul. Cu rezultatul de acum cunoscut. Eu cred că atât dl ministru, cât şi cei care l-au susţinut au văzut competiţia în cauză ca un fel de loterie: hai să candidăm, poate punem mâna pe lozul cel mare! Dacă l-ar fi întrebat pe dl Hăulică, cel care, de zece ani, se zbate în acelaşi sens, şi-ar fi putut face o imagine despre ce înseamnă directoratul UNESCO. De ce ar fi primit voturi în această competiţie? Ce şi pe cine reprezintă? Ce l-ar fi calificat pentru o asemenea demnitate? Priceperea managerială? Talentul politic? Să fim serioşi. Este suficient să analizăm puţin persoana noului director şi ne vom lămuri: e japonez şi a fost ambasador al ţării sale la Paris multă vreme. Nu ştiu dacă a avut aplauze la discurs, dar a avut voturi. Or, o candidatură fără voturi e ca un spectacol fără aplauze.Sau fără spectatri...