Nu sunt, de felul meu, superstiţios, dar parcă mă încearcă o undă de îngrijorare la gândul că în acest cel de-al treisprezecelea an de libertate şi de democraţie continuăm să aşteptăm de la guvernanţi şi de la soartă raza de lumină de la capătul unui tunel al tranziţiei mai lung decât ne-am aşteptat.  Mă gândesc cu îngrijorare la faptul că în acest cel de-al treisprezecelea an aşteptăm răspunsuri la două dintre întrebările fundamentale legate de viitorul nostru european: vom fi integraţi în NATO?  Vom începe procesul de aderare la Uniunea Europeană?  Avem capacitatea de a ne depăşi propriile limite pentru a demostra lumii că suntem capabili să răspundem unor exigenţe fireşti?  Deşi îmi este teamă, cred că după atâtea încercări, după atâtea eşecuri, după atâtea bâlbâieli trebuie să sosească şi ora noastră astrală, în care să prevaleze calităţile acestei naţii în faţa atât de cunoscutelor şi păguboaselor noastre defecte.  Un prim răspuns l-am putea avea chiar în aceste prime luni.  Răspunsul la întrebarea dacă ştim şi putem să ne adaptăm propriului nostru viitor.  Ridicarea obligativităţii vizelor este pentru români, un examen aproape hotărâtor.  Pentru că orice eroare, orice supralicitare, orice tentativă de răstălmăcire a acestui favor se poate întoarce ca un bumerang împotriva noastră.  Va fi suficient ca valuri de români setoşi de trai mai bun fără prea mult efort să se abată asupra unor zone ale Europei, cărora să le dea peste cap metabolismul comunitar, pentru ca perspectivele noastre să se îndepărteze şi să se acopere de ceaţa refuzului şi a neîncrederii.  Uneori mi-e teamă că nu ne dăm seama cât de important, cât de decisiv este acest examen, şi că-l vom trata, ca deobicei, cu nepăsarea şi cu inconştienţa care ne-au făcut întotdeauna atât de mult rău.  Să dea Domnul - dar şi conaţionalii noştri, care aşteaptă cu nerăbdare startul cursei spre Europa - să nu fie aşa.