A trecut, iată, un an de la ultima mineriadă. Şi când spun „ultima" încerc să cred că termenul este sinonim cu „cea de pe urmă". Vreme de aproape un deceniu incursiunile minereşti au constituit o veritabilă sabie a lui Damocles pentru democraţia românească. Nu ştiu dacă ceea ce s-a întâmplat la noi are vreun corespondent prin alte părţi ale lumii cu probleme similare, deşi nu mă încântă deloc ideea unei "priorităţi" româneşti. Este cert faptul că rezistenţa în timp a acestei forme de protest s-a datorat perpetuării lipsei de soluţii viabile.

Nici Roman, nici Stolojan şi nici Ciorbea sau Vasile nu au părut să înţeleagă cu adevărat lipsa de alternativă a acestei enclave proletare hrănite decenii de-a rândul cu iluzia superiorităţii sale.

 Combinaţia de lipsuri şi orgolii a dat acele răbufniri care au devastat în repetate rânduri nu doar Bucureştiul şi zonele parcurse de legiunile negre, ci şi încrederea populaţiei în capacitatea autorităţilor de a stăpâni situaţia.

În ianuarie, anul trecut a fost ultima tresărire de violenţă. Alimentată de soluţia stupidă aplicată de guvernul Ciorbea prin disponibilizările masive contra celor 12 salarii care, odată consumate, lăsau un gol lipsit de orice speranţă, ea a putut fi stăpânită tot prin violenţă. Confruntările minerilor cu jandarmii ne-au adus în pragul unui război civil, riscând sâ transforme România într-un Kosovo social, nu etnic.

În Valea Jiului, lucrurile par a se fi liniştit. Nu se mai aud nici ameninţările şi nici chemările lui Cosma. Acesta, în puşcărie, are prilejul să mediteze adânc asupra măririi şi decăderii sindicale. Ca şi asupra valorii înţelegerilor realizate cu pistolul în ceafă, după o reţetă pe care, la finele anului, avea să o încerce pe propria sa piele chiar partenerul său de dialog de la Tismana. Tăcerea nu înseamnă că lucrurile sunt rezolvate. Ba dimpotrivă. Ea poate fi acea tăcere care premerge răbufnirilor din subteran. Cu deosebirea că acum amestecul exploziv de sărăcie, mizerie, lipsă de speranţă se produce la suprafaţă. într-o regiune care continuă, prin grija guvernanţilor, să fie privată de orice alternativă.