Partidul Naþional Liberal s-a remarcat, de la reconstituirea sa, în 1990, printr-o mare cantitate de lideri pe cap de alegãtor. Asta a ºi fãcut ca în decurs de doar vreo 5 ani sã se fãrâmiþeze în nenumãrate aripi ºi aripioare care n-au putut fi reunite, în vederea alegerilor din 1996, decât sub presiunea unor factori externi care ameninþau opoziþia cu retragerea finanþatorilor.
De la Radu Câmpeanu pânã la Cãlin Popescu Tãriceanu, PNL-ul a parcurs un teren accidentat, aflându-se de douã ori la putere ºi în restul timpului în Opoziþie. Partid din categoria celor „mici ºi mijlocii”, a reuºit douã performanþe: prima sã se salveze în extremis de la extincþie, dupã dezastruoasa guvernare a Convenþiei Democratice, aruncându-l peste bord pe preºedintele Constantinescu ºi delimitându-se categoric de „locomotiva” catastrofei, PNÞCD; a doua: sã rãmânã la guvernare patru ani, într-o minoritate absolutã, obþinând chiar ºi scorul electoral maxim al istoriei sale.
Zilele bune ale liberalismului par sã fi ajuns la apus. Dupã ce a ratat rãmânerea la guvernare printr-o pretenþie absurdã ºi total nerealistã (aceea de a conduce ºi viitorul guvern), Cãlin Popescu Tãriceanu se aflã la un pas de infern. Autoritatea sa este tot mai mult pusã sub semnul întrebãrii, iar congresul din Martie poate sã-i aducã veºti dintre cele mai proaste. Pe prima a ºi primit-o, deja, din partea lui Crin Antonescu, cel care ºi-a anunþat, cu un pas înaintea lui Orban, intenþia de a concura pentru preºedinþia partidului. Antonescu n-a fãcut parte din „gaºca” cu care Tãriceanu a împãrþit beneficiile guvernãrii. A rãmas, ca parlamentar, la o distanþã rezonabilã faþã de tentaþiile exersãrii puterii, vocea sa fãcându-se auzitã, distinct, pe un diapazon de pondere ºi realism. Aproape fãrã ca acest lucru sã fie perceput, Antonescu a devenit liderul opoziþiei interne de partid, cea care nu a îmbrãþiºat cu prea mult entuziasm orientarea excesiv de pragmaticã a cabinetului, cu liota sa de fini, veri ºi cumetri reuniþi în grupuri de interese.
Odatã cu ieºirea din scenã a generaþiei reconstituirii, divergenþelor din interiorul fostelor „aripi tinere”, s-au adâncit. Candidatura lui Antonescu reprezintã semnalul unor dorinþe de redefinire ideologicã a unei doctrine aproape complet sufocatã de predominanþa economicului.
Despre ºansele lui Crin este prematur sã vorbim. Ele se vor evidenþia pe mãsurã ce apele se vor despãrþi în partid, concomitent cu dezvãluirile tot mai explozive ale noii puteri, la adresa abuzurile fostei.