"În România, antisemitismul nu mai are obiect" - spunea, dupã 1990, rabinul Moses Rosen, un om în general echilibrat ºi cu simþul realitãþii. Motivul pe seama cãruia punea el "criza" antisemitismului era acela cã dupã masivele "vânzãri" de evrei din timpul lui Ceauºescu, comunitatea se redusese drastic. Cifrele vehiculate atunci variau între 10 ºi 20.000, între aceºtia nefiind sigur cã se numãrau ºi cei care îºi asumau deschis o astfel de descendenþã sau nu. Acest lucru depindea, de obicei, de conjuncturã ºi de interese, dar nu era în mãsurã sã modifice spectaculos procentul populaþiei de origine evreiascã. În astfel de condiþii, evreii români nu mai constituiau o entitate pe seama cãreia sã poatã fi puse unele dintre crizele curente din viaþa unei societãþi. Lucrurile nu s-au schimbat fundamental în ultimii ani, populaþia evreiascã nici scãzând ºi nici crescând semnificativ. Au crescut însã ca numãr sesizãrile referitoare la o anumitã atitudine antisemitã - fie cã e vorba de rarele, dar cu atât mai regretabilele profanãri de morminte din cimitirele evreieºti, fie cã este vorba de unele declaraþii ce ar putea fi bãnuite de o anumitã tendinþã antisemitã. Acestea din urmã au alimentat copios în ultimele luni presa din Israel, în crizã de subiecte, care a fãcut din aceste neînþelegeri subiecte de primã paginã în colectivitãþi extrem de sensibile. Au fost rãstãlmãcite declaraþii ale preºedintelui, au fost acuzate conversaþii private, lipsite de martori, au fost invocate gesturi care ar fi putut aduce atingeri unor orgolii. Toate acestea au reuºit sã inducã ideea cã România este locul unde populaþia majoritarã ar nutri resentimente, acum, faþã de o etnie cu care de-a lungul timpului s-a avut într-o armonie care n-a existat prin alte pãrþi, de unde astãzi se ridicã voci acuzatoare. În concurenþa acerbã pentru varii oportunitãþi mai mulþi sau mai puþin europene, orice "fault" poate fi folositor, mai ales dacã arbitrul nu-l bagã în seamã ºi nu fluierã regulamentar. Cum e cazul nostru... |