"Libertătea" are meritul că încă de prin Martie '90 să fi publicat o luare de poziție în care se spunea că ziua națională a României nu poate fi decât 1 Decembrie. Pentru că, atunci, în 1918, s-a întâmplat un miracol: împlinirea unui vis care părea să fie sortit a rămâne vis -reunirea tuturor românilor sub același acoperământ istituțional. Asta în condițiile în care venea după o amenințare cu neființa sau cu restrângerea între granițele strâmte ale unei Moldove ciopârțite. Și, totuși, dacă asemenea miracole se întâmplă o dată la o mie de ani, ar mai fi existat o șansă. Șansa repetării. Șansa introducerii în calendarul sufletului nostru a unei alte sărbători naționale: 30 August!
Pentru că, atunci, în 30 August 1991, am fost, poate, doar la un pas de o Românie Mare definitivă. Dacă atunci, după puciul de la Moscova, forțele politice din țară și din Basarabia ar fi intuit momentul irepetabil al reunirii noastre între hotarele firești ale românismului. Că nu a fost așa, ține, probabil, de faptul că ceea ce n-au reușit o sută de ani de rusificare, au reușit cincizeci de ani de sovietizare. La 20 August 1991, la Chișinău nu mai rămăsese mai nimic din clasa politică ce făcuse Marea Unire. Se afla acolo doar o agronomenclatura măruntă și meschină, decisă doar să nu piardă șansa privilegiilor proprii, cu prețul înstrăinării neamului. Așa încât, până atunci când se va întâmpla o nouă minune, sărbătorim, în continuare, amintirea unei mari uniri. |