Iată că PNL-ul a reuşit să restrângă cele 500 000 de semnături necesare revizuirii Constituţiei şi înlocuirii, la unul dintre articole, a termenului „ocrotire" prin „garantare". E vorba de proprietate şi - implicit - de atitudinea statului faţă de aceasta.

„Părinţii" Constituţiei şi cei care au votat-o au insistat (din motive care pot să pară obscure) pentru termenul „ocrotire". De ce? O explicaţie ar putea fi una de ordin psihologic: veniţi din exerciţiul totalitar prelungit, autorii săi n-au fost convinşi de necesitatea atribuirii unui statut clar proprietăţii. Ei au văzut-o mai degrabă ca pe un soi de plantă gingaşă, care are nevoie să fie udată, plivită şi însorită, pentru a răzba- te dintre buruienoasele noţiuni cu care operează legea fundamentală a statului. S-au gândit, poate că, în definitiv, „garantarea" ar putea fi o fază ulterioară, îndepărtată, când plăpânda creatură va fi dobândit rădăcini puternice, coajă şi coroană protectoare. Şi va avea nevoie de o nouă Constituţie. Eronat, bineîn- ţeles. Proprietatea este o noţiune în sine, nu în desfăşurare. Ea ori e, ori nu e - cum bine a demonstrat comunismul.

Primul partid care a încercat să ia poziţie în această chestiune a fost Partidul Umanist Român al profeso-rului Voiculescu. Lui îi. revine, de drept, paternitatea acestei iniţiative, concretizată, în urmă cu vreo patru ani, în strângerea unui număr insuficient de semnături. În mod normal, menirea acestui demers ar trebui să fie ceea ce s-ar putea numi „primul amendament la Constituţia României": legiferarea garantării proprietăţii. După cum la fel de normal ar fi ca acest amendament să poarte numele iniţiatorului şi al celui care 1-a concretizat: amendamentul Voicuiescu-Stoica (sau Quintus, sau cine dintre liberali îşi poate asuma paternitatea continuării ideii). De ce nu?.