Revin asupra unei definiții pe care o dădea, în urmă cu un secol, un mare om de spirit american - Ambrose Bierce pe nume, într-un celebru "Dicționar al diavolului" - noțiunii de ambasador: "Persoană incomodă căreia statul îi oferă o indemnizație cu condiția să stea departe de țară". N-aș băgă mâna în foc că definiția nu se potrivește unui destul de mare număr de persoane care, în ultimii 12 ani, s-au perindat pe la misiunile diplomatice ale României. Parte dintre aceștia au putut fi văzuți și la recenta - plenară, era să zic - întâlnire de la Ministerul de Externe pe care au avut-o președintele și premierul cu membrii corpului diplomatic românesc. Este, poate, prima abordare frontală, de la cel mai înalt nivel, al misiunii actuale a ambasadorilor: mai puțină ploconeală, mai puțină bârfă, mai puține aranjamente și mai mult interes pentru promovarea intereselor României. Nu doar a celor economice, aș adăuga, chiar dacă acestea constituie o prioritate. Dar o prioritate foarte bine determinată politic. Întrebările care se pun sunt: cât de capabil este corpul diplomatic actual să ducă la capăt o astfel de misiune? Cât de potriviți sunt oamenii numiți în aceste funcții să producă o revigorare a relațiilor politice și economice ale României cu lumea? Cât de clare și eficiente sunt criteriile care stau la baza selecției și numirii titularilor? Cât de profesioniste sunt echipele pe care le au la dispoziție? Cât de ferme sunt criteriile de evaluare a activității ambasadorilor? Sunt, toate, întrebări fără răspuns sau cu răspunsuri negative. Din păcate, activitatea diplomatică a României se desfășoară constant pe principiile hei-rup-ului oportunist și ale clientelismului politic. Ambasadori devin, adesea, persoane cărora puterea trebuie să le răsplătească devotamentul după ce a irosit toate celelalte mijloace. Nu aptitudinile contează, ci partizanatul și modul în care, ajunși la post, aceștia fac o anumită politică. Cel mai dezastruos exemplu ni l-a oferit guvernarea cederistă care a trimis în misiuni cântăreți, dascăli, activiști civici, rupți nu doar de realitatea domeniului, dar și de exigențele sale majore - între care cunoașterea unei limbi de circulație a fost pragul cel mai greu de trecut. Ar însemna să ne mințim cu cinism spunând că lucrurile s-au schimbat cu așa grăbire. Balastul - trecut sau prezent - continuă să se manifeste și sarcina trasată de "conducerea de partid și de stat" e cu atât mai greu de îndeplinit cu cât îi lipsește elementul determinant: o situație internă aptă să determine interesul investitorilor străini. |