Revin asupra unei definiþii pe care o dãdea, în urmã cu un secol, un mare om de spirit american - Ambrose Bierce pe nume, într-un celebru "Dicþionar al diavolului" - noþiunii de ambasador: "Persoanã incomodã cãreia statul îi oferã o indemnizaþie cu condiþia sã stea departe de þarã". N-aº bãgã mâna în foc cã definiþia nu se potriveºte unui destul de mare numãr de persoane care, în ultimii 12 ani, s-au perindat pe la misiunile diplomatice ale României. Parte dintre aceºtia au putut fi vãzuþi ºi la recenta - plenarã, era sã zic - întâlnire de la Ministerul de Externe pe care au avut-o preºedintele ºi premierul cu membrii corpului diplomatic românesc. Este, poate, prima abordare frontalã, de la cel mai înalt nivel, al misiunii actuale a ambasadorilor: mai puþinã ploconealã, mai puþinã bârfã, mai puþine aranjamente ºi mai mult interes pentru promovarea intereselor României. Nu doar a celor economice, aº adãuga, chiar dacã acestea constituie o prioritate. Dar o prioritate foarte bine determinatã politic. Întrebãrile care se pun sunt: cât de capabil este corpul diplomatic actual sã ducã la capãt o astfel de misiune? Cât de potriviþi sunt oamenii numiþi în aceste funcþii sã producã o revigorare a relaþiilor politice ºi economice ale României cu lumea? Cât de clare ºi eficiente sunt criteriile care stau la baza selecþiei ºi numirii titularilor? Cât de profesioniste sunt echipele pe care le au la dispoziþie? Cât de ferme sunt criteriile de evaluare a activitãþii ambasadorilor? Sunt, toate, întrebãri fãrã rãspuns sau cu rãspunsuri negative. Din pãcate, activitatea diplomaticã a României se desfãºoarã constant pe principiile hei-rup-ului oportunist ºi ale clientelismului politic. Ambasadori devin, adesea, persoane cãrora puterea trebuie sã le rãsplãteascã devotamentul dupã ce a irosit toate celelalte mijloace. Nu aptitudinile conteazã, ci partizanatul ºi modul în care, ajunºi la post, aceºtia fac o anumitã politicã. Cel mai dezastruos exemplu ni l-a oferit guvernarea cederistã care a trimis în misiuni cântãreþi, dascãli, activiºti civici, rupþi nu doar de realitatea domeniului, dar ºi de exigenþele sale majore - între care cunoaºterea unei limbi de circulaþie a fost pragul cel mai greu de trecut. Ar însemna sã ne minþim cu cinism spunând cã lucrurile s-au schimbat cu aºa grãbire. Balastul - trecut sau prezent - continuã sã se manifeste ºi sarcina trasatã de "conducerea de partid ºi de stat" e cu atât mai greu de îndeplinit cu cât îi lipseºte elementul determinant: o situaþie internã aptã sã determine interesul investitorilor strãini. |