Nu există soluţii perfecte pentru a implementa democraţia. Democraţia însăşi este imperfectă, dar ceva mai bun societatea nu a reuşit să inventeze încă. Aşa că trebuie să lucrăm cu ceea ce avem la îndemână.
În 1990 am reinventat un sistem electoral. Diferit de ceea ce se petrecuse până atunci, într-o formulă de o simplitate de cristal: candidaţi unici şi dreptul de a spune „da”. Până la un procent de sută la sută. Pluripartidismul a adus o complicaţie: aveam de ales între mai multe partide, e drept, foarte asemănătoare unele cu altele, cam cu aceleaşi platforme, dar cu unele diferenţe. În cele din urmă, alegerea s-a referit, aproape sistematic, la persoane, la carisma sau lipsa lor de carismă. Abia mai târziu a început să funcţioneze principiul apartenenţei la o fortă politică de un anumit tip. Opţiunea pentru listele de partid a fost, în primii ani de democraţie, una firească. Nu exista un alt mijloc de a departaja opţiunile. Fiecare partid avea una sau mai multe „locomotive”, la remorca cărora evoluau oameni ce abia după aceea urmau să fie cunoscuţi şi percepuţi. Aşa cum era de imaginat, treptat şi în liste şi-au făcut tot mai des loc candidaţi ale căror „jertfe patriotice - cel mai adesea financiare - trebuiau răsplătite. Sau candidaţi care trebuiau - din raţiuni superioare -  puşi la adăpost cel puţin patru ani. Omul vota, dar abia după un timp constata ce-a votat. Şi pe cine. Surprizele au fost inerente. Dar, trebuie spus, practic întreaga clasă politică actuală este rezultatul votului pe liste. Votul pe liste a permis consolidarea grupărilor ideologice (sau de interese) ca partide. Altminteri ar fi fost aproape imposibilă coagularea actuală. Am plecat, în ’90 , de la un vreo 200 de partide, dintre care vreo două duzini au intrat în primul parlament. Dar asta în condiţiile existenţei unui partid mare care şi-a asigurat pârghiile de putere. Imaginaţi-vă, în parlamentul de astăzi, 24 de partide, cu tot atâţia lideri, cu tot atâtea grupuri parlamentare, cu tot atâtea opţiuni divergente. Intregul sistem politic acual este construit pe principiul listei. Iar defectele sau inconvenientele sale nu derivă din principii, ci din proasta sau defectuoasa sa gestionare. Intrarea în parlament sau în consiliile locale a unor neaveniţi sau arivişti nu este consecinţa principiului, ci a aplicării lui. În loc de a se lucra pentru corijare şi pentru perfecţionare, acum se scoate practic patul din casă pentru a se pedepsi consoarta cu apucături păcătoase. A fost mult mai simplu pentru toată lumea să accepte – pentru a apărea drept „corect politic”- un alt principiu, decât să se perfecţioneze cel existent. Uuninominalul va fi la fel de defectuos ca şi lista, dacă la baza funcţionării lui se vor pune aceleaşi procedee politicianiste. În locul unor neaveniţi vom avea alţii. În plus, o bună perioadă, până când va începe să-i fie înţeles mecanismul, lumea va trăi într-o confuzie, suportâdu-i consecinţele.
Trecerea de la listă la uninominal – un model de conformism şi de oportunism care va marca mersul împleticit al politicii pentru o bună perioadă  de acum încolo, ridicând semne de întrebare faţă de capacitatea de a ne însuşi principiile elementare ale democraţiei. Este, până la urmă, un exerciţiu de alchimie, din care nu va rezulta „metalul preţios” la care visăm.