Nu există soluții perfecte pentru a implementa democrația. Democrația însăși este imperfectă, dar ceva mai bun societatea nu a reușit să inventeze încă. Așa că trebuie să lucrăm cu ceea ce avem la îndemână.
În 1990 am reinventat un sistem electoral. Diferit de ceea ce se petrecuse până atunci, într-o formulă de o simplitate de cristal: candidați unici și dreptul de a spune „da”. Până la un procent de sută la sută. Pluripartidismul a adus o complicație: aveam de ales între mai multe partide, e drept, foarte asemănătoare unele cu altele, cam cu aceleași platforme, dar cu unele diferențe. În cele din urmă, alegerea s-a referit, aproape sistematic, la persoane, la carisma sau lipsa lor de carismă. Abia mai târziu a început să funcționeze principiul apartenenței la o fortă politică de un anumit tip. Opțiunea pentru listele de partid a fost, în primii ani de democrație, una firească. Nu exista un alt mijloc de a departaja opțiunile. Fiecare partid avea una sau mai multe „locomotive”, la remorca cărora evoluau oameni ce abia după aceea urmau să fie cunoscuți și percepuți. Așa cum era de imaginat, treptat și în liste și-au făcut tot mai des loc candidați ale căror „jertfe patriotice - cel mai adesea financiare - trebuiau răsplătite. Sau candidați care trebuiau - din rațiuni superioare - puși la adăpost cel puțin patru ani. Omul vota, dar abia după un timp constata ce-a votat. Și pe cine. Surprizele au fost inerente. Dar, trebuie spus, practic întreaga clasă politică actuală este rezultatul votului pe liste. Votul pe liste a permis consolidarea grupărilor ideologice (sau de interese) ca partide. Altminteri ar fi fost aproape imposibilă coagularea actuală. Am plecat, în ’90 , de la un vreo 200 de partide, dintre care vreo două duzini au intrat în primul parlament. Dar asta în condițiile existenței unui partid mare care și-a asigurat pârghiile de putere. Imaginați-vă, în parlamentul de astăzi, 24 de partide, cu tot atâția lideri, cu tot atâtea grupuri parlamentare, cu tot atâtea opțiuni divergente. Intregul sistem politic acual este construit pe principiul listei. Iar defectele sau inconvenientele sale nu derivă din principii, ci din proasta sau defectuoasa sa gestionare. Intrarea în parlament sau în consiliile locale a unor neaveniți sau ariviști nu este consecința principiului, ci a aplicării lui. În loc de a se lucra pentru corijare și pentru perfecționare, acum se scoate practic patul din casă pentru a se pedepsi consoarta cu apucături păcătoase. A fost mult mai simplu pentru toată lumea să accepte – pentru a apărea drept „corect politic”- un alt principiu, decât să se perfecționeze cel existent. Uuninominalul va fi la fel de defectuos ca și lista, dacă la baza funcționării lui se vor pune aceleași procedee politicianiste. În locul unor neaveniți vom avea alții. În plus, o bună perioadă, până când va începe să-i fie înțeles mecanismul, lumea va trăi într-o confuzie, suportâdu-i consecințele.
Trecerea de la listă la uninominal – un model de conformism și de oportunism care va marca mersul împleticit al politicii pentru o bună perioadă de acum încolo, ridicând semne de întrebare față de capacitatea de a ne însuși principiile elementare ale democrației. Este, până la urmă, un exercițiu de alchimie, din care nu va rezulta „metalul prețios” la care visăm.