Scriam, cu vreo şapte ani în urmă, într-un editorial că, dacă n-ar fi marcat de uriaşul său orgoliu de ex-premier, Petre Roman ar fi putut fi, poate, cel mai bun ministru de Externe al nostru. Cum însă, nici el, şi nici nevasta lui nu concepeau o funcţie sub cea deja deţinută, dl Roman s-a retras în sihăstria Opoziţiei, de unde şi-a pregătit spectaculoasa revenire din '96.

În aceşti primi trei ani de guvernare în Coaliţie, atitudinea versatului om politic a fost plină de ambiguităţi. Partidul Democrat a navigat constant cu fundul în două bărci, degajându-se prudent de camarazii din Coaliţie ori de câte ori se ivea la orizont pericolul pierderii de popularitate. PD-ul şi-a ales ministere cheie din punct de vedere economic (Industria şi Transporturile!) şi ministere de reprezentare (Externele şi Armata). A încercat constant să inducă în public ideea că miniştrii democraţi, spre deosebire de cei ţărănişti, în special, sunt singurii care fac Reformă (ce reformă au făcut şi Băsescu, şi Berceanu, vom constata cât de curând). Pe Vasile, băiat de gaşcă, l-au.tratat ca pe unul de-al lor, găsind întotdeauna o cale de înţelegere. Iată-i acum, mai uniţi şi mai intransigenţi ca oricând, la startul celui de-al treilea guvern al Convenţiei. Un guvern prezidat de Mugur Isărescu, dar condus, în realitate, de Petre Roman. În acest guvern, el este cel mai mare în rang şi are drept de veto. Externele sunt considerate calea cea mai sigură de recâştigare a terenului pierdut în guvernarea internă, prin artificiile atât de dragi poliglotului Roman în zona externă. Isărescu nu are nici un fel de autoritate asupra fostului (şi poate şi actualului?) său şef şi nu cred că-i va ieşi vreodată din vorbă. „Modestia" dlui Roman a scăpat, se pare, şi preşedintelui Constantineseu, de care se va ciocni, cu siguranţă, pe terenul câştigării galoanelor zonale şi internaţionale.